"La mine în casă nu vorbeşti de ăla!"

Denisa avea 8 ani şi jumătate în '89 şi spune că a învăţat de copil ce însemna "mica bişniţă". "Locuiam în Craiova. Apartamentul în care stăteam avea două priviri: una din sufragerie – spre bulevard – şi cealaltă din dormitor – spre curtea interioară. Acolo în curtea interioară erau uşile de aprovizionare ale magazinelor de la parter.

Cozile cele mari se formau mereu în faţă, la bulevard. Lumea aştepta de cu noapte ouă, tacâmuri de pui, salam sau unt. Dar eu vedeam şi «faţa ascunsă» a lucrurilor. De la fereastra dormitorului observam cum la uşile din dos se formau alte cozi. De oameni mai bine îmbrăcaţi. Şi, parcă, mai mândri decât cei care se înghesuiau sau îşi lăsau sacoşile la rând, în faţă.

Întotdeauna, când veneau maşinile de apro­vi­zi­onare, primii serviţi erau oamenii din spatele blocului. Îmi imaginam că aceia trebuie să fie un fel de servitori ai unor oameni bogaţi. Ştiam că oamenii săraci erau la coada din faţă şi erau serviţi ultimii. Şi mai ştiam, sau doar îmi închipuiam, că oamenii bogaţi nu stau la cozi. Astfel, cei de la coada din spate trebuie să fi fost servitorii lor.

Toată lumea zice că atunci nu sim­ţeai diferenţele între săraci şi bogaţi. Ei, nu! Pentru mine, de exemplu, bogată era colega mea de clasă, Daniela, care se lăuda că vede desene animate la video şi în pauze mesteca gumă Tipi-Tip cu surprize colorate. Sau domnul Grecu, al cărui băiat pleca în fiecare vară în Polonia, de unde aducea tot felul de mi­nu­nă­ţii pe care le vindea «pe sub mână» ve­­ci­ni­lor din bloc. Oamenii ăştia trebuie să fi avut servitori... Aşa credeam la vremea aia. Nu mi-l puteam ima­gina pe domnul Grecu stând la vreo coadă.

Ai mei lucrau la Abator. Veneau aca­să în fiecare săptămână cu pui, cu carne de porc. Astea nu ne-au lipsit niciodată. Şi nici altceva nu pot să spun că ne-a lipsit de mâncare. Mama îi dădea pulpe de pui doamnei Virginia, de la 4, pe o sticlă de ulei.

Sau dădeau «adidaşi» de porc pentru ouă lui nea Mitică, care avea un prieten la Avicola. Pe mine mă trimiteau la coadă la pâine. Luam pe cartelă câte două pâini. Jumătate de franzelă pentru fiecare membru al familiei - eu, mama, tata şi soră-mea. Îmi amintesc că, într-o zi, am dat cartela doamnei de la tejghea şi ea mi-a pus în braţe trei pâini. M-am uitat o clipă la ele, pentru că nu înţelegeam, dar în secunda ur­mă­toare m-am întors pe călcâie şi am rupt-o la fugă.

Alergam ca şi cum m-ar fi urmărit cineva. Mi-era teamă că femeia şi-a dat seama că a făcut o greşeală şi fuge după mine. I-am povestit mamei acasă, care a râs de mine. Dup-aia, vreo săp­tămână, nu m-am mai dus la pâine. Am tri­mis-o pe soră-mea.

Singurele lucruri care ne lipseau erau hainele. În Craiova nu găseai nimic de îmbrăcat, aşa că eram nevoiţi să mergem la Slatina. De acolo era sora lui Nicolae Ceauşescu şi se găseau de toate.

Nu mi-era frică de multe lucruri. N-am înţeles multă vreme de ce nu trebuie să vorbesc despre ceea ce aud în casă, despre "Tovarăşul" sau despre faptul că mi se părea oribilă cravata de pionier. M-am învăţat minte însă într-o zi când, abia dăduse căldura şi eram cu tata pe balcon. Nu îmi amintesc cum sau în ce context am pronunţat numele Ceauşescu.

Probabil am pus o întrebare deplasată... În momentul ăla, palma tatei a plecat cu putere spre mine. Am simţit durerea pe obrazul drept şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Nici n-am avut timp să mă dezmeticesc, că m-a apucat de braţ aşa, ca de-o aripă, şi m-a băgat în casă. Mi-a dat drumul să cad pe o dormeză şi a început să îmi spună, cu voce scăzută, printre dinţi, clocotind - de furie sau de spaimă - să nu mai pronunţ numele ăla în viaţa mea, dacă nu e într-un cântec sau o poezie patriotică. «La mine în casă nu vorbeşti de ăla!», mi-a zis. «Şi nu pui întrebări despre el nici afară! Vezi că şi pereţii au urechi!».

Târziu, după revoluţie, am aflat că unul dintre vecinii noştri fusese turnător la Securitate şi că încercase să-l racoleze şi pe tata".