La şcoală, cu măgarul

Constanţa Popa avea 22 de ani în 1989.

"Terminasem Facultatea de Geografie şi trebuia să fim repartizaţi la posturile noastre, la câte o şcoală. Aveam medie foarte bună. 9,60. Şi cu toate astea, nu am putut să obţin nici un loc în Bucureşti. Mi-au dat pe lângă Bucureşti. La Călu­găreni. Ţin minte că m-am dus pe la jumătatea lui august să văd şi eu cum este şcoala. Liceul, de fapt. Îmi pusesem pantofi cu toc, fustă, voiam să fac impresie. La liceu însă nu am găsit pe nimeni. Cu directo­rul am vorbit după câteva zile.

10 ani am făcut naveta. În fiecare zi mă trezeam la 4:00 dimineaţa, pentru a prinde trenul de 5:00. Făceam aproape două ore până acolo. Dar nu am lipsit nici o zi. Prin frig, prin ploaie sau prin arşiţă, eu eram prezentă. Copiii mi-au răsplătit munca prin faptul că, an de an, intrau la Facultatea de Geografie doar cu ce învăţau din clasă. Nu îşi permiteau să facă meditaţii. Dar eu încercam să le predau cât mai bine, ca să fie pe picior de egalitate cu colegii lor de la oraş. Erau copii buni, as­cultători şi foarte bine crescuţi.

Eu am făcut ani buni meditaţii, dar nu cu copiii de la ţară, ci cu cei de la Bucu­reşti. Percepeam sume foarte mici, infime, nici nu mai ştiu cât. Cei mai mulţi cu care lucram erau co­piii unor cunoştinţe şi mi-era jenă să le cer bani. Aşa că îmi mai aduceau câte un coş cu fructe, ce mai aveau şi ei prin casă, drept răsplată. Din cauza celor 10 ani, cât am făcut na­veta, nu am putut nici să mă căsăto­resc. Aveam de-a face numai cu oameni simpli, preocupaţi de mun­ca la câmp şi nicidecum de dis­cuţii prea intelectuale.

Când nu prindeam trenul, mai mergeam şi cu IRTA. Dar dimineaţa, maşina era plină de paznici care munceau prin împrejurimile Bucu­reş­tiului şi nu era chip să poţi să te aşezi pe vreun scaun. Două ore stăteam în picioare, pe tocuri. Dar mă învăţasem minte.

Ajunsesem să îmi iau în pungă tenişi, adidaşi, ba chiar şi cizme de cauciuc aveam pe timp urât, ploios, că altfel nu mai ieşeam din noroaiele care se făceau pe uliţe. Ştiu că erau pe-atunci şi şcoli care nu aveau curent electric, ci gaz.

Era cumplit. Mă împrietenisem cu diverse colege care predau în acele şcoli. Erau terminate. Le durea mereu capul, ochii. La fiecare două săptămâni trebuia să mergem la Giurgiu, pentru în­văţământ politic. Ziua metodică pe care o aveam trebuia să o folosim pentru a ne face material didactic sau să participăm la diverse activităţi. Ne obligau să facem dansuri populare, activităţi culturale, să îi învăţăm pe copii cântece şi poezii patriotice, ca să îi putem duce la diversele mani­festări care se făceau ba de 8 martie sau de 23 august. Era nevoie de râuri de copii ca să poată mărşălui pe străzi.

Tot vara, deşi ar fi trebuit să fim în vacanţă, nimeni nu era liber. Trebuia să ne ducem la strâns de spice, pe câmp. Încolo­nam copiii, ne urcam în remorci şi cât era ziua de lungă ne vedeai pe câmp. Nici măcar un pahar cu apă nu ne dădeau. Şi cu toate astea trebuia să rezişti, trebuia să faci tot ce ţi se spunea, mai ales că eram venită de la oraş, iar profesorii veniţi de la Bucureşti nu erau deloc bine văzuţi de restul oamenilor de la ţară, aşa că trebuia să munceşti, să te remarci, că altfel nu aveai nici o şansă. Nimeni nu te ajuta cu nimic. Din contră, dacă voiau să îţi pună beţe în roate, păi o făceau cu dragă inimă. Ştiu că de cum am ajuns la şcoala din provincie, directorul şcolii nici nu m-a lăsat să mă instalez bine că mi-a şi pus lecţie deschisă la dirigenţie. Habar nu aveam cum să o fac. M-am străduit, m-am consultat cu diverşi colegi de la Bucureşti şi a ieşit o lecţie foarte frumoasă. De atunci, în fiecare an, directorul mă punea să ţin lecţii deschise.

Pe vremea comunismului se insista foarte mult pe şcolarizare. Toţi copiii trebuiau înscrişi la şcoală şi obligatoriu să o frecventeze. Ştiu că a venit la un moment dat un inspector şcolar care a văzut că unul dintre elevii înscrişi nu a venit la oră. Eram dirigintă la acea clasă. I-am spus că băiatul respectiv nu vine de obicei la şcoală şi că nu am ce să-i fac. Nu pot trece nicicum peste voinţa lui. Mi-a zis că trebuie să mergem după el şi să-l luăm cu forţa. Era ceva de mers până acolo şi, cum nu aveam nici o maşină cu care să mă deplasez, m-a luat cineva cu o motocicletă şi m-a dus până la poarta lui.

Băiatul, cam sărac cu duhul, mi-a zis că nu vine decât cu măgarul, că el are treabă şi că nu poate să lase munca câmpului. Am acceptat să vină cu măgarul la şcoală, toţi copiii au râs de el. După ce s-a terminat inspecţia, după ce a plecat inspectorul şcolar, băiatul a şi luat-o la goană, cu tot cu măgar, şi din acea zi nici că a mai călcat pragul şcolii. Asta nu era bine, să vrei să faci şcolarizare cu forţa şi să ţi se ceară să-i treci clasa pe toţi, ca să nu apărem în statistici că avem analfabeţi. Important era că cei care veneau la ore erau copii serioşi. M-am întâlnit cu ei ulterior şi mi-am dat seama că nu s-au pierdut pe drum, ci poate tocmai greu­tăţile, lipsurile i-au determinat să înveţe, să fie conştiincioşi şi să reuşească în viaţă."