Lume multă, autobuze puţine. Naveta pe scară

Mihaela Georgescu era în ’89 în primul an de facultate la Tehnologia Prelucrării Petrolului şi Petrochimie din cadrul I.P.G. Ploieşti. Locuia în Valea Călugărească, adică prea aproa­pe ca să stea în cămin, dar totuşi foarte departe pentru cei 12 km pe care îi străbătea în fiecare dimineaţă pe scara autobuzului, fie soare, fie ploaie, fie ger.

Din cauza condiţiilor vitrege cu naveta, uneori mai rămânea prin cămin cu colegii, la chefuri sau la discuţii... Discuţii pe tema ultimului curs sau a ultimelor doleanţe năs­truşnice - născute, fireşte, din lipsurile zilnice - ale unor persoane cu mare influenţă asupra calităţii vieţii studenţilor.

"Venise primăvara şi era puţin mai uşor. Deşi nu se încălzise decât cu 2, 3 grade, venirea pri­măverii îmi dădea curaj. Că iarna... iarna era crunt. Mergeam în staţie pe la 6 fără 10, că la 6:00 era primul autobuz. Maşinile veneau de la Urlaţi şi, cum Valea Călugărească era cam la jumătatea distanţei dintre Urlaţi şi Ploieşti, în Valea erau deja înţe­sate. De cele mai multe ori, nu aveam loc decât pe scară. Mergeam practic agăţată de autobuz, cam ca fata moşului - nici călare, nici pe jos, nici înăuntru, nici afară... Nu-mi mai simţeam corpul, că îngheţam bocnă.

Ajungeam la prima oră de curs, dar nu puteam să scriu. Nu-mi mai simţeam degetele. De multe ori, nici la a doua oră nu erau dezmor­ţite, iar asta nu era vreo scuză, că pe urmă tot eu trebuia să le copiez. De îmbrăcat, mă-mbrăcam gros, ca un eschimos. Aveam apreschiuri şi cu ele mă încălţam iarna, cu pantaloni matlasaţi sau pantaloni cu ciorapi pe dedesubt... Însă oricum în­ghe­ţam. Maşinile erau dimineaţa 2-3 între 6:00 şi 7:30, după care era o pauză, până pe la 10:00. S-a întâm­plat, de multe ori, să pierd primele autobuze, dar pentru că nu m-am putut urca nu pentru c-aş fi întâr­ziat. Şi ră­mâneam în staţie, nu mă întorceam acasă, că tot mai speram că poate mai vine vreunul... Am stat şi două ore în staţie.

Dacă ajungeam în oraş, eram foarte mulţumită, mă consideram deja la şcoală, chit că eu mai aveam cam o oră de mers pe jos... Asta deja nu mai era o problemă.

Că şi-n oraş abia te urcai în ma­şinile care ajungeau până la Gara Sud sau până la IPG. Erau şi alea foarte aglomerate, probabil că erau puţine şi-n oraş, dar deja de-acolo mi se părea floare la ureche.

Din cauza navetei, eram destul de izolată de restul colegilor. Doar câteodată, când era vreun chef sau se organiza ceva fain la clubul studenţilor, mai rămâneam în cămin. Asta se-ntâmpla însă destul de rar. În club se ţineau concerte, era trupa de teatru a institutului, mai erau şi trupe din IPG care cântau, studenţi care cântau la diverse instrumente, aveam şi expoziţie de grafică... Erau mulţi studenţi foarte talentaţi. Şi clubul era bine dotat, utilat cu tot ce-i trebuia, scule, instalaţie de so­no­rizare, de lumini, avea scenă... Dis­cotecă se ţinea două zile pe săptămână: joia şi duminica, parcă. "Şi îi convingeai pe-ai tăi să te lase să mai rămâi când se întâmplau chestii de-astea?" "Da. Din când în când, cu mari chinuri!"

"De cei din Ploieşti eram chiar izolată, nu ne-ntâlneam decât la cursuri. Mai vorbeam când ne adunam la bar, la cantină, între cursuri, când aveam seminarii sau în club. Când faci naveta nu simţi foarte bine viaţa de student. Şi cu învăţatul e mai greu... cei din cămin se consultau unul cu altul. Eu n-aveam pe cine să-ntreb, telefoane mobile nu erau, în cămin erau doar telefoane cu fise, deci n-aveam cum să sun eu.

Haine erau, găseai, problema era că erau toate gri, negre, albe, ce­­nuşii... urâte foc. Eram deja îm­bâc­siţi de negru şi de cenuşiu. Nu pu­teai să defineşti o personalitate după haine sau parfum... doar dacă «personalitatea» avea ceva rude pe-afară. Eu eram norocoasă. Aveam de câţiva ani un costum de blugi, chestie care mi se părea absolut ex­traordinară. Aveam geacă, pantaloni şi cămaşă... Ce să zic, eram destul de invidiată. Îl aveam de prin clasa a IX-a sau a X-a, de când fusese tata la muncă în Egipt, şi l-am purtat... şi l-am purtat... ani de zile, că era blug de-ăla cum se purta pe-atunci, prespălat - adică tocit din fabrică. Ce dacă blugii erau bărbăteşti?

Ei, şi pentru că tata mai fusese plecat pe-afară cu întreprinderea, că era maistru în montaj utilaj chimic şi mergea pe unde se construiau re­zervoare sferice pentru depozitare gaze sau rafinării, eram printre puţinii din zonă care ştiau ce-nseam­nă rodiile, care aveau ceva mai des banane sau cafea, un spray mai bun, un săpun mai de soi sau un creion dermatograf colorat... Nu era nimic de lux, deşi, comparativ cu penuria de-aici, se putea considera şi asta. Spray-uri... pe-aici era Farmec - care era bun, dar mai era ăla care mi­rosea îngrozitor, ziceai că mi­roase a transpiraţie... Mozaic. Tata aducea 21, Rexona... După aceea au apărut de pe la bulgari sau de pe la unguri, 8x4 - de se vindeau prin căminele de studenţi. Ne mai apro­vizionam şi de pe-acolo cu deodo­rante, ţigări, cu cafea...

Astea se mai foloseau şi-n facultate, dar nu neapărat pentru examene, ci ca să obţii ceva mai uşor. Medicilor le dădeai pentru scutiri, bibliotecarelor - să-ţi reţină nişte cărţi, secretarelor - să te bage în seamă. Se dădeau chiar şi săpun, şi ciorapi... aproape orice. De exemplu, doctoriţa de la cabinet era celebră pentru că cerea - inclusiv băieţilor - salam şi... sutiene pentru sâni depărtaţi. Îţi dai seama cât se discuta pe tema asta! Dacă nu se mai găsea prin magazine mai nimic... Chiar şi vata funcţiona! Aoleu, ce mai era şi cu vata! Nici hârtie igie­nică nu se mai găsea, dar vata era o problemă îngrozitoare! Dacă aveai pile la farmacie, erai tare de tot. Nici nu ştiu cum mă descurcam, parcă vorbesc de un film, parcă nici n-a fost real...

Cu mâncarea era bine la cantină. Adică aveai carne, brânză, unt şi ouă, fără coadă, fără şpăgi şi fără pile. În regim a la cart sau cu cartelă. Acasă nu erau probleme, că se descurcau ai mei... Nu ştiu cum, dar toată lumea se descurca... şi atunci de ce trebuia să fie aşa de greu?! Nu putea să fie simplu şi să se găsească toate alea în ma­gazine? Dacă oricum «se descurca» toată lumea. Deşi erau şi oameni care nu prea... Aveam vecini care mâncau mereu acelaşi fel de mâncare, destul de prost. Depinde pe unde lucrai, pe cine cunoşteai, ce aveai de oferit la schimb...

Valea Călugărească nici nu era un sat tipic. Adică, puteai creşte în curte un porc sau nişte găini, dar nu aveai ce să le dai de mâncare, că pe-acolo nu se cultivau cereale. Grădinile erau foarte mici, că locurile de casă erau cam ca la oraş împărţite - pe 500-600 mp. Ce să mai vorbim de vaci, că nici n-aveai unde să te duci să le paşti. Ştiu că oamenii se duceau după porumb prin zona Brăilei, prin Călăraşi... Lumea n-avea proprietăţi, n-aveai de la cine să cumperi, poate doar de la stat, dar statul nu era pentru noi. Şi mergeam în jos spre câm­pie, că pe-aici se puneau vii..."