Meseria de miner – brăţară de aur

În 1989, Şerban Gheorghe avea 45 de ani şi era şef al Oficiului forţă de muncă, Brăila. "Eu eram cel care re­cruta forţă de muncă. Veneau ti­nerii puhoi la mine. Cum terminau şcoala, cum se înfiinţau. Iar eu în­cercam să-i ajut pe fiecare în parte, în funcţie de calificarea pe care o avea. Nu lăsam pe nimeni pe dinafară. Nici nu trebuia. Misiunea noastră era să le gă­sim locuri de muncă.

Numai de­lincven­ţilor, celor care aveau antece­dente penale, nu pu­team să le găsesc nimic, de fapt, nici nu erau trimişi la oficiu. Pentru ei, conducerea avea altceva pregătit, nu eu eram cel care se ocupa de aceşti oameni. Majoritatea celor care veneau la mine do­reau să se facă mineri. Era o meserie destul de bine plătită. Se dădeau spo­ruri, şi parcă nu era aşa periculos cum a devenit acum.

Ţin minte că în 1989 am fost în Valea Jiului de 16 ori cu câte 100 de oameni odată. Aveam sarcini precise şi nu plecam înapoi, în Brăila, până nu mă asi­guram că totul este ca la carte. De obicei mer­geam cu trenul, câteodată şi cu autocarele, câte trei odată, că nu aveam loc toţi într-unul.

De-ndată ce ajungeam acolo, fiecare viitor ortac primea len­jerie curată, se întâmpla de cele mai multe ori să fie nouă. Masa pe zi costa 25 de lei, iar mâncarea era foarte bu­nă. E important să primeşti în fie­care zi mâncare caldă. Îi întrebam pe ve­terani dacă sunt probleme. Mă cu­noşteau, că printre ei erau şi brăi­leni aduşi tot de mine. De-a lungul timpului, am constatat că foarte mulţi oa­meni au hotărât să-şi aducă familiile sau să-şi întemeieze familii, acolo în Valea Jiului, în Valea de Brazi, Câmpu' lui Neag. Locuri foarte frumoase...

Îna­inte de a intra în subte­ran, toţi erau obligaţi să facă un sta­giu de pre­gătire, de instruire, în care erau în­văţaţi cum să folosească echi­pa­men­tul, exista şi o parte teoretică, care se făcea temeinic, pentru a evita proble­mele. Dura aproape două săp­tă­mâni. În adâncuri puteai intra nu­mai după ce semnai fişa că ţi-ai luat echi­pa­mentul, lanterna, casca. La ie­şire, la fel. Trebuia să semnezi ca să se ştie că toţi cei care au intrat în mină au şi ieşit.

Şi eu am intrat de multe ori în subteran. Erau foarte multe detec­toa­re de gaze, oamenii erau parcă mai voioşi, cân­tau, spuneau glume. M-am înţeles foarte bine cu ei. Luam masa împreună la cantină, dormeam în aceleaşi condiţii, în aceleaşi încă­peri ca şi ei, mergeam pe munte. Fantastic era să-ţi auzi numele strigat cu bu­curie  atunci când te vedeau mi­nerii pe care îi aduseseşi acolo, la pes­te 500 de metri adâncime. Am constatat de-a lungul timpul că ortacii sunt oa­meni foarte curajoşi şi oneşti, cu frica lui Dumnezeu. Poate şi de aceea am încercat de fiecare dată să-i ajut.

Tuturor celor pe care îi duceam de la Brăila la minerit, la Uricani sau în alte părţi, le promiteam ba locuri de muncă pentru soţii, ba aragazuri, frigidere, obiecte dintr-aceastea care nu se găseau decât foarte greu. De cele mai multe ori, ei voiau case, apartamente. Asta îşi do­reau. Şi ne ţineam de cuvânt. La un moment dat, s-a construit un cartier nou de blocuri, care a ajuns să se nu­mească «Aleea minerilor», pentru că acolo locuiau familiile celor plecaţi în mină.

Dacă soţiile nu aveau nici o ca­lificare, imediat le trimiteam la cursuri. Pe altele, la cursuri de recalificare, pentru a putea lucra într-o alimentară, le schimbam profilul. Dura o lună de zile şi-şi luau diploma. Ajungeau să lucreze la Combinatul de fibre sintetice de la Chişcani. Erau locuri de muncă, numai dorinţă de lucru să existe, că restul de rezolva. Nimeni nu ră­mânea fără serviciu.

Cei mai căutaţi însă erau strungarii, sudorii, frizerii. În construcţii era mai greu, situaţia era mai dificilă, din cauza lipsei forţei de muncă, de aceea căutam oameni de peste tot. Cei mai mulţi veneau din Bârlad, Vaslui, cu gândul de a munci pe şantiere. Munca era foarte dificilă. Ţin minte că odată am adus de la Timişoara 35 de tineri care abia terminaseră şcoala. Erau foarte cuminţi şi ascultători. Şi pentru că le plăcea să meargă la pescuit, îi duceam chiar eu, pentru că ei nu ştiau împrejurimile. Aveam grijă să le fie bine. Era important, pentru că altfel nu stăteau.

Ba, o dată pe săptămână, aveam «Joia tineretului», seară de muzică, de poezie, de dans. Se ţineau la Căminul Cultural sau în sala de spectacol de la locul de muncă. Mai toate combinatele aveau sală de spectacole. Minerii munceau câte 6 ore, unii intrau în adâncuri la 4:30 dimineaţa. Se lucra, ca şi acum, pe ture. Viaţa curgea destul de lin. Oamenii erau mai cuminţi, mai aşezaţi pe vremea aceea. Accidente de muncă se petreceau foarte rar. Ţin minte că unul singur şi-a rupt o dată piciorul, accident de muncă, dar a fost bine îngrijit. Poate că şi oamenii munceau cu râvnă, pentru că ştiau că li se asigură mânca­rea, un loc unde să doarmă, familiile le erau în siguranţă.

Şi acum, când sunt la pensie, mă mai întâlnesc cu oameni pe care i-am ajutat să-şi găsească un loc de muncă. Sunt aşezaţi la casele lor, oameni în toate firea. Îmi strâng mână şi-mi mul­ţumesc. Am ştiut să mă port cu ei, să am grijă să mă ţin de promisiune faţă de ei şi faţă de familiile lor. Ne-am respectat şi ne-am ajutat. Ar fi frumos dacă ar mai fi şi acum aşa, dacă ne-am ajuta între noi, dacă am fi oameni cu adevărat".