x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Panacodar şi cocător de "blăni"

0
Autor: Nicolae Drăguşin 11 Iul 2009 - 00:00

1989 era deja al treilea an de când Andrei Tulbure, cocător la Fabrica de Pâine din cartierul Schei al oraşului Câmpulung-Muscel, n-a mai pri­mit nici o compensaţie pentru mediul toxic în care lucra. Înainte primea un kilogram de lapte, după care, câteva luni a primit o mică sumă de bani, iar din 1986, nimic. "Era foarte greu să fii cocător. Sunt căldurile alea mari care te bat la uşa cuptorului. Te bat la cap." Din acest motiv nu erau mulţi cocători, deşi existase o astfel de şcoală.



Aceasta fusese însă şansa lui - nu se îngrămădeau alţii la ce făcea el. Nu i-a cauzat astfel nici situaţia fa­mi­liei "fugite" din Basarabia în Ro­mâ­nia, nici (mult mai târziu) refuzul de-a fi primit în partid.

Andrei Tulbure a fost unul din cei şase copii ai văduvei Maria Tulbure, moldoveancă de peste Prut. Sub steagul armatei române, soţul acesteia, subofiţerul Alexandru Tulbure, plecase în război. Nu s-a mai întors niciodată.

Basarabia a căzut sub ocupaţie sovietică, ca urmare a ultimatului din vara anului 1940. Un an mai târziu, când Andrei avea 10 ani, mama lui a hotărât să caute refugiu în România. Auzise zvonuri că alte familii din Chişinău, cu soţi ori copii care luptau în Armata Română contra sovieticilor, fuseseră duse în Siberia. Primul tren cu basarabeni ca aceştia fusese mitraliat de avioanele sovietice. Au plecat, mai norocoşi, cu al doilea.

În urmă au lăsat o avere pentru vremea aceea: o casă cu trei camere, 5 hectare de pământ arabil, 14 porci şi vreo 100 de păsări. Iar mama cu cinci copii de mână şi altul pe cale de a-l naşte pleca­seră fiecare cu câte o boccea, pe măsura puterii. La Mizil, unde-au fost repartizaţi de autorităţi, s-a născut mezina familiei. Au dormit prima noapte în gară. Trei ani au stat în casa unui funcţionar omenos, cu milă pentru numeroasa familie.

Anii au trecut, fraţii mai mari şi-au ales "soţii cu case", iar mama, cu pensia primită de la stat ca urmare a decesului soţului, şi-a ridicat "o mică căsuţă". După armata făcută trei ani, Andrei s-a stabilit la Câmpulung-Muscel. S-a căsătorit în acelaşi an, a făcut "şcoala de cocători" şi s-a angajat la fabrica de pâine. Ucenicia şi-o făcuse ca panacodar, ducând "blănile" - cum li se zicea pâinilor între meşterii lor -  la cuptor.

Din '52 şi până acum, la Câmpulung-Muscel a rămas. Făcea şi în 1989 aceeaşi muncă din anii ceilalţi. "La fabrica de pâine din cartierul Schei (cea mai mare) se lucra la foc aprins: trei schimburi a opt ore fiecare şi doi cocători pe schimb. Norma fiecăruia era de 1.500 de pâini. Astfel, într-o zi de 24 de ore, cea mai mare fabrică din oraş producea 9.000 de pâini. Această fabrică funcţiona alături de alte trei fabrici mai mici. Amânpatru produceau pâine pentru aproape 43.000 de locuitori, cât avea Câmpulung în 1989."

Ce anume făcea cocătorul? După mărturia lui Andrei Tulbure, în principal "apăsa pe buton": "Pentru că panacodarul ducea pâinile la cuptor şi altcineva le lua de pe bandă pentru a le pune în lăzi şi, de aici, a fi duse de altcineva la punctele de distribuire. Faptul că existau numeroase rebuturi care, fireşte, nu ajungeau pe piaţă, arta de a fi cocător consta în a şti când să apeşi pe buton. Dacă aceasta era arta, greutatea era că trebuia să stai lângă focul puternic şi în mijlocul gazelor emanate de cuptorul care funcţiona pe lemne sau motorină". Sustragerea nu era posibilă pentru că norma trebuia îndeplinită şi, deşi la trei "întreceri" (de la Târgovişte, Giurgiu şi Bolintin-Vale) fusese desemnat cel mai bun cocător din ţară şi trecut la panoul de onoare, numărul minim de pâini nu era de neglijat nici chiar de Andrei

Tulbure.
În 1957 au vrut să-l dea afară din serviciu, lucru deloc plăcut, ţinând cont de împrejurări. L-a salvat însă meseria. Ca om al muncii fruntaş, după ce trecuse perioada prigoanei basarabenilor, a fost curtat de partid. Uneori discret, alteori mai aspru ("veneau la mine să mă bruscheze să trec ca membru de partid"). I-a refuzat şi când l-au luat cu binişorul şi cu răul. "Păi ce, să mă duc să stau la şedinţe, în loc să-mi văd de casa mea şi de gospodăria mea?" Ştia de la alţi colegi, care aveau carnetul de membru, că pierdeau mult timp la şedinţe.

Cocători nu erau mulţi şi, pe lângă locul de cinste câştigat de trei ori la panoul de onoare (pre­miul se decidea după cel "care bagă mai repede"), era solicitat în repetate rânduri să-şi instruiască colegii de breaslă. Şefii de la partid se plângeau de prea multe rebuturi. S-a "descurcat" şi după ra­ţionalizarea alimentară din 1981. Pâinea pe cartelă nu era o problemă. Reuşea să mai ia alte două, trei pâini pentru familie ori cineva mai apropiat. Atât cât putea ascunde pe sub haină. Existau însă în fabrică şi alte modalităţi, cum ar fi faptul că "se mai atingea la cântar", adică câteva grame în plus. Motivul? "Uite că am ajuns să muncesc şi n-am şi eu o pâine." Cine era prins risca câteva palme.

L-au prins şi pe eroul povestirii, dar "pe mine nu m-au bătut".

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de