Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Florian Saiu: Cum s-a concretizat acest proiect instructiv, pentru care vă felicit sincer - Istoria României (Editura Corint, 2025) - ajuns, iată, la a IV-a ediție, stimate domnule Dennis Deletant? Cum s-a conturat colectivul autorilor și din ce nevoi a pornit această idee? Aveau românii trebuință de o altă versiune a istoriei, una mai apropiată poate de evenimentele consumate de-a lungul timpului?
- Dennis Deletant: Inițiativa a fost a regretatului profesor Șerban Papacostea. Primul meu contact cu el a fost în 1974, la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București.
Întotdeauna la ora 5 după-amiaza
- Acum mai bine de jumătate de secol…
- Studiind istoria medievală a României aflasem că era un specialist reputat. Șerban avea un simț al respectului pentru adevăr și mi-a insuflat respectul pentru importanța acestuia într-o societate care, în mare măsură, plătea un tribut retoric ideologiei comuniste. În anii în care ne-am întâlnit înainte de revoluție, m-a invitat la el acasă, iar eu i-am adus cărți despre care știam că este interesat direct. În schimb, el a adunat pentru mine publicații românești care erau imposibil de găsit la Londra. Ne împărtășeam reciproc impresiile despre ceea ce citeam și, în același timp, el își dorea să audă de la mine ce credeam despre ceea ce ascultase cu o seară înainte la BBC, căci era un anglofil convins.
- Frumoase amintiri.
- După revoluție am reușit să ne întâlnim mai des, întotdeauna la ora 5 după-amiaza, într-un birou în care trei pereți erau acoperiți cu lucrări de referință despre istoria medievală a Europei. Într-una dintre aceste întâlniri din 2002 mi-a propus să colaborez la o sinteză a Istoriei României, împreună cu o echipă formată de Keith Hitchins, un renumit istoric american, și trei distinși istorici români, Mihai Bărbulescu, Pompiliu Teodor, și cu el, Șerban. După părerea lui, la competența lor profesională se adăuga avantajul de a nu fi implicați în viziunile partizane dezvoltate inevitabil din realități care nu-și pierduseră încă actualitatea.
Citește pe Antena3.ro
Trecutul din prezent
- Dar ce aduce nou această carte de istorie, ce îndreaptă? Care sunt principalele direcții de cercetare? Apoi, ce propune nou această ediție?
- Avantajul principal al acestei sinteze decurge din cooperarea cercetătorilor unor domenii și perioade diferite, care comportă cunoștințe și metode de cercetare specifice; neajunsul cel mai de seamă este urmarea firească a inevitabilelor deosebiri de gândire și stil de la un autor la altul. Concepția care a stat la baza acestui volum și formula de structurare a capitolelor s-au străduit să asigure o cât mai armonioasă articulare a părților componente ale lucrării. Această ediție nouă a apărut într-un moment de provocare la adresa ordinii democratice din România, provocare alimentată în parte prin manipularea trecutului de către anumiți candidați la președinție. Trecutul devine astfel prezent, iar prezentul va determina viitorul țării și al oamenilor ei. Istoria României este plină de lumini și umbre, contraste pe care acest volum le evidențiază pe pânza largă unde expune și analizează trecutul de atâtea ori zbuciumat. În spiritul Evangheliei după Ioan, conform căreia „adevărul vă va face liberi”, volumul este oferit cititorilor.
Un britanic la porțile Orientului
- Domnia voastră v-ați ocupat de etape recente din istoria românilor: perioada comunistă (1947-1989) - pe care ați împărțit-o, de altfel, în patru părți distincte - și perioada de după 1989, așadar ne puteți potoli câteva curiozități. Prima: cum a ajuns un britanic get-beget să studieze istoria unui popor european de la porțile Orientului?
- Ca lingvist de formație, interesele mele de cercetare mergeau inițial către istoria limbii române și către manifestările timpurii ale scrierii ei. Asta presupune operele cronicarilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, a căror principală motivație de a scrie era dorința mărturisită de a-și afirma identitatea națională. Principala mea inspirație pentru aceste amintiri au fost contactele cu românii și experiența din regimul Ceaușescu. Pentru mine, acea experiență s-a întins pe perioade relativ scurte, totuși a fost suficient pentru a aprecia presiunea sub care trăiau prietenii români și rudele mele prin alianță. Lecțiile primite prin educația mea, în sensul larg al cuvântului, în calitate de cetățean britanic, precum și conștiința faptului că lucrul cel mai rău care mi s-ar fi putut întâmpla pentru orice ofensă adusă regimului era eventuala mea expulzare din țară mi-au dat o anumită libertate de comportament ce le era interzisă românilor. Nu trebuie uitată îndrăzneala acelor români care au avut curajul să conteste regimul, un curaj cu atât mai demn de admirație cu cât știm că ei nu aveau siguranța unui pașaport occidental. De la această constatare ar trebui să pornească toate judecățile referitoare la comportamentul populației sub Ceaușescu.
Luminoși și diabolici
- Se admite.
- Prietenii mei români erau numeroși, de diferite formații și vârste. Se aflau printre ei scriitori, istorici, ingineri, doctori, oameni de la țară, oficiali ai partidului, studenți, pensionari, unguri, sași și evrei. Cei mai mulți erau figuri luminoase, câțiva, figuri diabolice, dar consider un privilegiu faptul că i-am cunoscut. Prietenia cu ei mi-a confirmat că nu trebuie să mă încred în generalizări, generalizări care continuă să se regăsească în parte în media occidentală cu referire la România și care, dacă sunt acceptate, conduc la judecăți false. Rolul public al istoricului este să interogheze trecutul, să pună întrebări incomode, să încerce să corecteze judecățile false.
Beatles la tonomat în Sinaia anilor ‘60
- A doua (curiozitate): ați efectuat cercetări (și) în siajul preocupărilor geostrategice ale Marii Britanii în raport cu realitatea politică impusă de Uniunea Sovietică în mare parte din centrul și sud-estul Europei - debutul carierei v-a prins în plin Război Rece, nu? -, dar ce amintiri păstrați din acele vremuri (erați un tânăr de 19 ani când ați venit prima oară în România, la cursurile Școlii de la Sinaia - greșesc?)? Cum arăta România, cum vi se păreau românii acelor vremuri?
- Participând în iulie 1965 la cursurile de limbă și civilizație românească la Sinaia, am fost imediat intrigat de faptul că românii de toate vârstele se uitau la hainele mele și, în mod special, la pantofii mei, niște mocasini din piele neagră, de fabricație italiană. Am aflat că erau marca distinctivă a unui occidental, deoarece hainele românești erau toate la fel, STAS sau produse „standard de stat”. O singură dată un trio de tineri români din Sinaia m-a întrebat de unde eram. Când au aflat că sunt britanic m-au invitat la o cafea. Am mers împreună către o cabană din lemn ascunsă în vârful unui deal printre copaci și, de cum m-am apropiat, am auzit acordurile cunoscute ale melodiei Norwegian Wood a formației Beatles. Înăuntru era plin de adolescenți care discutau animat pe fundalul muzical al unui tonomat. Cântecele care se auzeau erau de pe unul dintre albumele aceleiași trupe, iar prietenii mei m-au rugat nerăbdători să-i ajut să înțeleagă versurile.
Garnizoana sovietică
- Nu cunoșteau engleza, deci nu înțelegeau mesajul, dar iubeau muzica.
- Da. Și asta am și făcut, traducând, acolo unde era necesar, în româna mea defectuoasă. În cele din urmă, simțind că îmi erau datori, i-am întrebat de ce niciun român obișnuit nu venea în campusul școlii de vară. Au râs, s-au uitat în jur și m-au invitat să mă plimb cu ei. „Vezi tu, mi-au explicat, noi trăim într-o țară socialistă, iar aici statul îți trasează drumul în viață încă de la naștere. Ești trimis la școală, primești o slujbă și ți se dă un spațiu în care să locuiești. Conformismul este regula, faci ce ți se spune, iar întâlnirile cu străini sunt interzise. Dacă nu ai așteptări mari și dacă nu ieși din rând, atunci ești mulțumit. Și, ca să fie siguri că nu ieși din rând, au Securitatea”. Nu era ușor pentru noi, străinii, să intrăm în vorbă cu localnicii pentru că eram cazați în fosta garnizoană sovietică din Sinaia și nu puteam ieși în oraș nesupravegheați. În 1967, când m-am întors tot la cursurile de vară, am avut mult mai multă libertate de mișcare.
Amoralitate, disimulare sau minciună
- Cine/ce a constituit declicul deciziei de a rămâne aproape de România o viață? Ați revenit, după cursurile organizate de Universitatea din București pe Valea Prahovei (1965), din nou în țara noastră, în 1967, apoi din ce în ce mai des până ați ajuns să ne vorbiți limba, să ne deprindeți obiceiurile, să ne scrieți istoria... Declicul, deci? V-ați îndrăgostit, v-au captivat locurile și oamenii, ori doar v-ați urmat reperele carierei?
- Am putea spune că am fost sedus de realitatea din România, adică de faptul că spre deosebire de viața cetățeanului occidental, politica nu juca un rol așa de determinant în soarta oamenilor ca într-un stat comunist. M-a fascinat ambiguitatea modului de a trăi în România lui Ceaușescu, permanenta duplicitate a existenței într-o societate ai cărei cetățeni se confruntau zilnic cu găsirea echilibrului între imperativele vieții oficiale și încercarea de a duce o viata „neoficială”. Presiunea traiului de zi cu zi și teama față de infiltrarea Securității în viața lor au făcut ca mulți oameni să-și compartimenteze existențele între viața publică și viața privată. O astfel de strategie de supraviețuire a condus la o estompare a distincțiilor pe care le găsim în noțiunile occidentale de moralitate. Etica socială a fost definită de ceea ce poate fi descris ca amoralitate, disimulare sau minciună, trăsături ce au caracterizat comportamentul multora. M-a captivat diversitatea oamenilor din România.
Ce i-a unit pe români
- Cum se vedea atunci, în anii Războiului Rece, România din Anglia? Cum se vede astăzi?
- Am putea afirma că Ceaușescu a pus România pe harta lumii, și în sensul bun, și în sensul rău al sintagmei. Se cam trece cu vederea că Ceaușescu a fost singurul șef de stat comunist care a făcut nu numai o vizită de stat în SUA, ci trei! Desigur că politica lui internă a atras în anii ’80 condamnarea internațională, dar și astăzi, când îi întreb pe studenții mei de la Georgetown ce știu despre România, răspund în cor „Ceaușescu”! Astăzi se recunoaște că România are de surmontat o moștenire grea după anii comunismului.
- Ce studenți „retro” aveți!… Ce credeți că-i ține uniți pe români? Ce apreciați că-i dezbină?
- Ideea inerentă a naționaliștilor din secolul XIX că numai statul național poate oferi unitatea culturală necesară pentru progresul intelectual și economic al membrilor săi, i-a unit pe români. Prin urmare, toți cei născuți într-o cultură trebuie să trăiască sub același acoperiș politic. Această abordare a contribuit la răspândirea tendinței de renunțare la dialogul democratic. Prin această afirmație mă refer la faptul că critica țintește mai degrabă persoana și nu ideile acesteia. Ce îi dezbină pe români este decalajul între cei care au și cei care nu au.
Combinații economice (cu Rusia)
- Dar ce popor nu-i dezbinat în priza acestui raționament!? Stimate domnule Dennis Deletant, ce-i apropie pe britanici de români în prezent? Ce-i desparte?
- Nu este de competența mea să mă pronunț.
- Atunci, să trecem la altă mirare: Europa nu pare să fi învățat mare lucru din erorile trecute - a fost de două ori în nici o jumătate de secol (1914-1918 și 1939-1945) în pragul autodistrugerii -, dovadă, astăzi, războiul declanșat de Rusia în Ucraina. Sau poate greșesc, dacă mă gândesc că Rusia poate fi considerată și o țară cu profil asiatic, cu vechi deprinderi orientale certe, iar agresiunile ei cu repetiție, operate pe Bătrânul Continent, un atac deschis asupra culturii și instituțiilor europene. Ce credeți, poate fi învinuită Europa - și mă refer aici în special la Occident, care, în treacăt fie spus, n-a rupt nici astăzi total legăturile comerciale cu Rusia lui Putin -, sau urmașa Uniunii Sovietice e singura răspunzătoare pentru războiul declanșat în Ucraina?
- Fără îndoială că Putin este răspunzător pentru invazia Ucrainei, dar sunt și câteva alte state neoccidentale care nu numai că nu au rupt toate legăturile comerciale cu Rusia, dar continuă s-o sprijine din punct de vedere economic. EU trebuia să adopte, după părerea mea, o poziție mult mai fermă privind impunerea unor sancțiuni economice împotriva Rusiei.
Incertitudine și destabilizare
- Ce credeți că vrea Rusia, până la urmă? Ieșire la Marea Neagră, recăpătarea influenței în fostele țări-satelit, influență negociată și girată de Aliați la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial? Cea din urmă ipoteză pare imposibilă astăzi.
- Rusia vrea să promoveze o politică de incertitudine, de destabilizare a zonelor unde a pierdut teren politic după 1990, folosindu-se de forță, dar și de măsuri hibride, inclusiv de rețelele sociale.
- Întorcându-ne la Europa: s-au revitalizat, în ultimele două decenii, mișcările de extremă dreapta. În Germania, în Franța, Italia, inclusiv în România, au prins din nou glas și spor partidele extremiste, pe care oamenii le validează politic prin vot. Ce credeți că a făcut posibilă o asemenea revenire a unor idei și politici care numai bine n-au făcut Europei? Care să fie cauzele? Migrația masivă dinspre Est? Schimbarea profilului cultural? Ignoranța - ignorarea istoriei, mai ales?
- Sunt câteva cauze. Nesiguranța zilei de mâine care transcende generația Z ca generația care a trăit certitudinile comunismului (mă refer aici la Europa de Est), migrația semnificativă necontrolată, care după unii reprezintă o provocare la adresa stabilității sociale, himera trecutului fascist care se hrănește din ignoranța prezentului.
Oameni, nu cărți!
- Să revenim la cărți, la istoriile scrise deja: care sunt, stimate domnule Dennis Deletant, cărțile care v-au învățat să gândiți, care v-au modelat și chiar v-au schimbat percepția asupra vieții și a culturii?
- Nu cărțile mi-au schimbat percepția asupra vieții, ci contactul cu oamenii. România este o țară care mi-a tot oferit surprize, unele neplăcute, dar majoritatea instructive.
- Cunoașteți bine cultura românească, de aceea vă și întreb: ce scriitori/artiști români admirați? Ce cărți concepute de români v-au atras atenția de-a lungul timpului?
- Deși nu l-am cunoscut bine pe Constantin Noica și nu împărtășesc opiniile lui politice, cartea lui Cuvânt împreună despre rostirea românească mi-a rămas un reper extrem de valoros pentru a înțelege vocația europeană a unor intelectuali români.
Un politician român demn de respect
- Ce personaj istoric român v-a stimulat de-a lungul cercetărilor interesul și respectul?
- Personajul istoric român pe care-l admir cel mai mult este Iuliu Maniu. Relațiile sale cu britanicii sunt subiectul unei culegeri de 600 de pagini de documente provenite în mare parte din arhivele britanice, editate de doi colegi români și de mine și publicate în 2020 de Academia Română (George Cipăianu, Dennis Deletant, Attila Varga, Attempting the Impossible. Iuliu Maniu, the British and Romania’s Predicament during the War (1940-1944)/ Încercând imposibilul. Iuliu Maniu, britanicii și situația dificilă a României în timpul războiului (1940-1944). În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, situația militară nu a fost niciodată favorabilă unei strategii de dezertare a României. Teama de Uniunea Sovietică împinsese România într-o alianță cu Germania nazistă, iar amenințarea reprezentată de sovietici a continuat să zădărnicească eforturile guvernului britanic de a-i convinge pe liderii români să dirijeze țara spre abandonarea Axei. Pentru britanici, pivotul pe care se baza orice acțiune împotriva regimului Antonescu era reprezentat de liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu.
- Aspect cunoscut astăzi bine de istorici.
- În calitate de membru al Comitetului Național al Partidului Național Român, a fost unul dintre principalii organizatori ai Marii Adunări Naționale din 1 decembrie 1918, care a proclamat unirea Transilvaniei cu România. La 9 august 1919, Maniu a fost ales președinte al Partidului Național - așa cum s-a numit după Unire -, iar în octombrie 1926, la fuziunea acestuia cu Partidul Țărănesc, a devenit președinte al Partidului Național Țărănesc. În noiembrie 1928, a asigurat victoria partidului în alegerile generale și a ocupat funcția de prim-ministru până la întoarcerea Principelui Carol în România, în iunie 1930. Cu toate acestea, din cauza politicii din ce în ce mai dictatoriale a lui Carol ca rege, PNȚ a apelat la Maniu ca exponent al guvernării constituționale în noiembrie 1937. Odată ce Carol a abolit Constituția în februarie 1938, teama lui Maniu de instituire a unei dictaturi regale s-a confirmat. La 30 martie, Carol a emis un decret prin care a dizolvat toate partidele politice și a instaurat un regim strict de cenzură politică. Carol a ignorat protestele lui Maniu, acest lucru marcând debutul unei perioade de șase ani în care acesta din urmă a condus opoziția din România, tolerată de dictatorul pro-nazist Ion Antonescu. Maniu a continuat să creadă într-o imagine antebelică a Marii Britanii, marcată de încrederea în puterea imperială a acesteia și de presupunerea că Churchill va contesta la tot pasul ambițiile sovietice în Europa de Est, iar britanicii nu au făcut mai nimic pentru a-i schimba părerea.
De la britanici pentru Maniu: minciuni, minciuni, minciuni
- De fapt, încercările de apropiere ale lui Iuliu Maniu au fost sortite de la bun început eșecului. Marea Britanie n-avea forța necesară să-i dea peste mână Rusiei în Europa.
- Tentativele lui Maniu de a îmbina simpatiile sale pro-aliate cu disprețul față de totalitarism și neîncrederea față de Uniunea Sovietică au dat britanicilor impresia că Maniu era ezitant și indecis. În retrospectivă, refuzul său de a face parte din guvernul numit de Regele Mihai după lovitura de stat de la 23 august 1944 s-a dovedit a fi o greșeală tactică de proporții, deoarece a permis ca Partidul Național Țărănesc să fie mai ușor de dereglat, în timp ce Stalin își impunea voința în România. Suprimarea procesului democratic a necesitat eliminarea partidelor „istorice”. Maniu a implorat în repetate rânduri să i se spună dacă România a fost transferată în sfera de influență sovietică și, de fiecare dată, reprezentanții britanici au fost instruiți să nege acest lucru.
- Perfidul Albion...
- Câțiva ani mai târziu, Archibald Clark Kerr, ambasadorul britanic la Moscova, care a vizitat Bucureștiul în primăvara anului 1945, a mărturisit că unul dintre cele mai dezagreabile lucruri pe care i s-a cerut vreodată să le facă a fost să mintă un om ca Maniu. Aceste minciuni i-au făcut pe Maniu, dar și pe alți lideri democrați din România să se compromită involuntar în fața sovieticilor și să săvârșească fapte care aveau să-i coste libertatea și să-i condamne să-și petreacă ultimii ani de viață în închisoare.
Adevărul: fețe-fețe
- Da... Cea din urmă întrebare: ce-i adevărul?
- Este mai ușor pentru mine să răspund prin a afirma ce nu este adevărul - citând cuvintele lui Albert Camus: „Dacă cineva din această lume poate, într-adevăr, să posede adevărul absolut, acela cu siguranță nu e omul sau partidul care pretinde că o face”. Ceea ce ni se oferă este căutarea adevărului. În spiritul fiecărui din noi se ascunde acel ceva care nu poate fi înțeles, descoperit sau dezvăluit de nicio altă persoană, nici măcar de noi înșine. Românii, ca multe alte popoare, sunt preocupați de istoria lor, adesea acordând mai multă importanță opiniilor decât faptelor. În această privință, ei se aseamănă cu multe alte popoare. După cum spunea Blaise Pascal: „Inima își are rațiunile sale pe care rațiunea nu le cunoaște”.
Despre autor
Unul dintre cei cinci autori ai volumului Istoria României (Corint, 2025), Dennis Deletant (născut la Norfolk, Anglia, în 1946) este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu” de la Georgetown University, Washington, DC, profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London și Public Policy Fellow la Woodrow Wilson Center, Washington DC. Primul contact cu România l-a avut în 1965, când a urmat cursurile Şcolii de vară de la Sinaia, organizate de Universitatea din București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le-a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s Know-How Fund, implicându-se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s-a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995.
Cărți despre România
Cele mai importante lucrări: Historians as Nation Builders: Central and South-East Europe (coeditor alături de H. Hanak), 1988; Studies in Romanian History, 1991; Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989, 1995 (trad. rom. Ceaușescu și Securitatea, Humanitas, 1998); România sub regimul comunist, 1997; Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965, 1999 (trad. rom. Teroarea comunistă în România: Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, 2001); Security Intelligence Services in New Democracies: The Czech Republic, Slovakia and Romania (împreună cu Kieran Williams), 2001; Romania and the Warsaw Pact: 1955–1989 (ed. în colab. cu Mihail E. Ionescu), 2004; Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944, 2006 (trad. rom. Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, Humanitas, 2008); British Clandestine Activities in Romania during the Second World War, 2016; Nicolae Mărgineanu, Witnessing Romania’s Century of Turmoil: Memoirs of a Political Prisoner (ed.), 2017; Romania under Communism: Paradox and Degeneration, 2019; British Clandestine Activities (trad. rom. Activități britanice clandestine în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Humanitas, 2019), Romania, 1916-1941: A Political History, 2022 etc.
19 ani avea istoricul britanic Dennis Deletant când a ajuns prima oară în România.
„Prietenii mei români erau numeroși, de diferite formații și vârste. Se aflau printre ei scriitori, istorici, ingineri, doctori, oameni de la țară, oficiali ai partidului, studenți, pensionari, unguri, sași și evrei. Cei mai mulți erau figuri luminoase, câțiva, figuri diabolice”, Dennis Deletant, istoric
„Participând în iulie 1965 la cursurile de limbă și civilizație românească la Sinaia, am fost imediat intrigat de faptul că românii de toate vârstele se uitau la hainele mele și, în mod special, la pantofii mei, niște mocasini din piele neagră, de fabricație italiană”, Dennis Deletant, istoric
„Personajul istoric român pe care-l admir cel mai mult este Iuliu Maniu”, Dennis Deletant
„Se cam trece cu vederea că Ceaușescu a fost singurul șef de stat comunist care a făcut nu numai o vizită de stat în SUA, ci trei!”, Dennis Deletant
„Astăzi, când îi întreb pe studenții mei de la Georgetown ce știu despre România, răspund în cor: „Ceaușescu!”, Dennis Deletant
„Pentru britanici, pivotul pe care se baza orice acțiune împotriva regimului Antonescu era reprezentat de liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu”, Dennis Deletant
„Maniu a implorat în repetate rânduri să i se spună dacă România a fost transferată în sfera de influență sovietică și, de fiecare dată, reprezentanții britanici au fost instruiți să nege acest lucru”, Dennis Deletant
„Ceaușescu a pus România pe harta lumii, și în sensul bun, și în sensul rău”, Dennis Deletant
