x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Scurt – nu ai tichet, nu ai pâine"

0
02 Feb 2009 - 00:00

Dăişoara este un sat de munte, pitit printre dealuri pline de păduri, păduri vechi, leagăn şi adăpost de haiduci. Poterele umblau după ei, dar nu-i dibuiau niciodată. Furau de prin sate fete şi neveste tinere, le aduceau aici în mijlocul codrilor noaptea, ca să nu vadă pe unde merg şi de unde nu mai plecau niciodată.



Acolo în pădure începeau să facă case şi acareturi, să facă copii, să crească vite, să facă ne­goţ. Aşa au trecut anii. În acest timp au înălţat o biserică, au făcut o şcoală, un cămin cultural, iar după mulţi ani au fost nevoiţi să facă şi la ei în sat un CAP.

Era în 2 februarie 1989. O zi moho­râtă, ceţoasă, cu o temperatură de peste 6 grade Celsius. Dintr-odată, toată zăpada a dispărut de pe câmp. Gospodarii au început să ducă pe câmp gunoiul de la vite, adunat de peste iarnă. Alţii se tocmesc între ei, programându-şi rândul la cazan pentru a-şi face ţuica. Un dangăt de clopot vesteşte în tot satul că, undeva, în sat, a murit un om.

Să fi fost ora 10:00 – 10:00 şi ceva, când s-a auzit pe străzi melodia cu­noscută de toţi, cântată de Băţan la clarinet, tocmit special de Primărie să vestească pe tot omu’ despre poruncile stăpânirii. Oamenii îşi lăsau treburile de prin gospodării, apoi a leha­mite apăreau pe la porţi bombănind, răsucindu-şi câte o ţigară, iar femeile apăreau aran­jându-şi discret broboa­dele pe cap, în aşteptarea veştilor. După ce cânta cu­noscuta melodie "Mărioaro de la munte" la clarinet, numai prima strofă, Bălţan începu: "Toată lumea să meargă la Sfat, cu boletinele şi tichetele, că se dau alte tichete şi se fac noi contracte!

Caramba!". Caramba este cuvântul inventat de el, auzit nu se ştie de unde, care suplineşte la el expresia "şi cu asta basta" sau "atât am avut de spus".

M-am dus şi eu la Sfat. De fapt, aici a fost cândva Primăria. Până acum câtva timp, în acest local a funcţionat sediul CAP-ului. Dar, de când CAP-ul din Dăişoara s-a unificat cu cel din Ungra, localul a rămas al nimănui. De fapt, aici nu s-a clintit nimic. În prima cameră – două mese mari, zise "bi­rouri" şi o sobă de teracotă, în a doua cameră – patru "birouri", o sobă de teracotă şi un telefon, la care vorbeşte cine vrea – dar nu plăteşte nimeni nimic. Pe pereţi atârna aceeaşi poză – ştiţi voi care – înconjurată de grafice şi lozinci, demult necurăţate de pânze de păianjen. Azi în prima sală la cele două "birouri" stă primarul şi ajutorul său. După ce te caută pe un tabel, îţi dă tichetul de pâine şi tichetul de alimente. Ajutorul primarului face contracte cu toţi care primesc tichete, fie că sunt români sau ţigani.

Obligatoriu, ai, n-ai, dai: 200 ouă, 10 kilograme de carne de pasăre, 10 kilograme carne de iepure, 30 kilograme carne de oaie, contract pentru un tăuraş, miei, iezi, lână, brânză, miere etc. Mie mi-a dat tichetul de alimente, punându-mă să semnez un contract pentru: 200 ouă, 10 kg de carne de pa­săre şi vreo 10 kg de carne de iepure.

Nu ai tichet, nu ai pâine. Scurt. Nu ai tichet, nu ai zahăr. Raţia este pe lună. Pâinea este şi ea cartelată. Pentru două persoane se dau patru pâini pentru patru zile. Trei zile mămăligă, dacă ai mălai… Mălai nu se dă. Se cumpără porumb cu ferdela, cam 16 kg. Te duci la moară cu el să-l macini, acolo îţi ia uium, aşa din ochi şi duci acasă cam 12 kg de mălai cu tărâţe. Dacă vrei să faci pâine, atunci cum­peri grâu cu ferdela, macini grâul, dar nu la Rupea la gară, că ăia-s "oţi", îţi fură nula. Te duci la Homorod. Acolo, da! Iese făina fain, frumos, tocmai bună pentru cozonaci şi lipii.

Dar să ne întoarcem la tichete. După ce am luat tichetul, m-am dus la "Bolta" să iau pâine. Pe mine mă cunoaşte badea Gheorghe şi nana Rely, mie îmi dă şi fără tichet, că ştiu că am, dar la ţărani nu le dă pâine nici de leac. Mai ales azi, când se distribuie tichetele.

Azi, ca să iei o pâine trebuie să duci o găină. Nu duci găina, nu-ţi dă pâi­nea. Toate găinile din sat care nu ouă sau sunt slabe ori sunt oloage, toate poposesc pe cântarul cooperativei. Se plăteşte 14 lei/kg "în viu", după care, pasărea este dusă dincolo în magazine, unde va sta pe hrana gestionarului până va sosi o maşină care va ridica marfa şi o va duce nu se ştie unde.

Banii pentru pasăre nu-i vezi. Îţi alegi din ochi ceva de pe rafturile coo­pe­rativei, ceri obiectul, egalezi valoa­rea de pe găină şi pa! Pleci acasă cam abătut. Toţi care intră la "Boltă" au câte o găină sub braţ. Ţiganii au ti­chete, dar nu au găini. Nu ai găină, nu capeţi pâine. Nu ai pâine, nu mănânci. Cine nu mănâncă, nu munceşte… Dar cine munceşte şi nu are ce să mănânce?

Singura salvare este să creşti păsări. Dar cum să crească ţiganii păsări la curte când lor le lipseşte principalul element: curtea. Ţiganii au casă, dar nu au curte. Se învecinează cu Dumnezeu. Şi atunci când nu ai o curte în care să-ţi cotcodăcească o găină sau un cocoş, nu mai ţii nimic pe lângă casă, de frica vulpii. Vine vulpea şi îşi ia darul. Dar din dar se face Rai, iar ţiganul nu vede toată vara un ou sau nu mănâncă o supă de găină cu tăiţei de casă. De visat însă, visează şi, cu visul în gând, mănâncă picioci ori varză acră cu mămăliguţă ori din când în când câte un gâscoi. În schimb nu-i lipseşte rachiul şi tutunul.

Gâs­coiul este o delicatesă în Dăişoara. Dacă eşti plecat din sat, aşa... vreo câţiva ani, când te întorci acasă, pri­mul lucru pe care-l pofteşti este gâs­coiul. Un străin de sat ar crede că se taie o gâscă şi, după ce se coace în cuptor, se serveşte la masă. Greşit! Gâs­coiul este o mâncare tradiţională a localnicilor, nelipsită din nicio casă, şi se prepară aproape zilnic.

Gâscoiul este făcut din mămăligă şi brânză. După ce se răstoarnă mămă­liga pe un fund de lemn, se taie cu o aţă făcută din cânepă, dar nu aşa în felii, cum se taie o pâine cu cuţitul, ci în felii orizontale ca un blat de tort. Se taie o felie, se pune deoparte, se mai taie una, se pune deoparte, până se fac 5-6 felii. Pe ultima felie se întinde un strat de brânză de oi, tocmai atunci scoasă din putină. Peste acest strat de brânză se pune o felie de mămăligă. Peste ea se pune un alt strat de brânză, apoi o felie de mămăligă până se termină ori brânza, ori mămăliga. Acesta este gâscoiul.

Cât trăieşti, mănânci gâscoi. "Dar cum se face gâscoiul, întreabă cineva, când n-ai brânză?". "Iată cum", îi răspunde un mucalit. "Tai mămăliga felii orizontale, aşezi pe un fund de lemn o felie de mămăligă, pui deasupra un strat fără brânză, apoi pui un strat de mămăligă, apoi un strat fără brânză, până termini mămăliga".

Dar să revenim la oile noastre. Mer­gând la "Boltă", magazinul sătesc, mă în­tâlnesc cu "dom’ părinte", venit şi el să-şi facă târguielile. Are tichete pen­tru două persoane salariate. El – la bi­serică, preoteasa – la şcoală. Raţia este mai mare. De fiecare persoană un litru de ulei, un kilogram de zahăr, unul de făină, altul de mălai, iar pentru şapte zile – cinci pâini, patru albe şi una neagră. Cea neagră e neagră rău. Sătenii spun că ar fi călcată de trac­tor. În schimb, este foarte gustoa­să. Păsările o mănâncă cu multă plăcere, la fel şi iepurii. Dar nu-l plâng eu pe "dom’ părinte Lucian", nici pe coana preoteasă. Ghiţă, ciobanul, care este şi cârsnic la biserică, dar şi subalternul preotului nu face să vină cu mână goală de la stână la casa parohială, ba un caş, ba o brânză, ba un miel, aşa, ca toată lumea să fie mulţumită.

În privinţa contractelor, numai o parte din românii din sat sunt mulţumiţi, restul... Ţiganii, în marea lor majoritate, sunt muzicanţi vestiţi prin părţile locului. Pe vremuri, aici în Dăişoara, era o fanfară vestită, iar pe dăişoreni nu-i întrecea nimeni în toată zona în dansul "Fecioreasca", dar şi în muncă. Dăişorenii sunt foarte harnici şi foarte ajutători. Cei fără har, cei mai puţin înzestraţi de mama natură, se tocmesc slugi pe la ciobanii din sat, ori prin împrejurimi.

"Tu la ce număr stai?". "La 200". "Aşa... Atunci să contractezi o oaie... că eşti slugă la Bencu!". Bencu este ciobanul satului. "De unde, Doamne iartă-ma, să am eu oi?". "Nu ştiu! Nu mă priveşte, lasă că te descurci tu că eşti băiat deştept, fură şi tu una, o aduci la contract, că altfel...". "Altfel ce?". "Na tichetul..." Cam aşa se purtau discuţiile cu onorata comisie, care, în afară de cei doi mai sus pomeniţi mai era prezent şi un "fost" primar de prin primii ani ai colectivizării, care acum se ocupa cu con­tractele de vite mari: vaci, viţei, bi­voliţe etc. E adevărat că în sat nu sunt decât doi măgari, dar ăştia stau în ban­ca lor, la Vasile ciobanul de la stâ­nă, împreună cu oile şi cu câinii de pază.
Arcadie Osmulikevici
Citeşte mai multe despre:   paine,   brănză

Serviciul de email marketing furnizat de