Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fiu al lui Chérubin Beyle și al Henriettei Gagnon, Stendhal se trage dintr-o familie burgheză cu convingeri regaliste și catolice, împotriva cărora se revoltă încă din copilărie. Între 1796 și 1799 este elev la École Centrale din Grenoble, unde se distinge ca foarte bun matematician. „În 1799, vine la Paris, cu intenția de a se prezenta la examenul de intrare la Politehnică, la care renunță însă curând. În 1800, participă la campania din Italia a generalului Bonaparte, devenind ofițer de cavalerie. Entuziasmat de Italia, învață italiana. Începe să-și scrie Jurnalul (1801-1823). Fiind demis din armată (1802), se întoarce la Paris, unde frecventează saloanele literare și lumea teatrelor, năzuind să devină egalul lui Molière”, consemna regretata profesoară de limba și literatura franceză, poeta și cercetătoarea Irina Mavrodin, în „Dicționarul scriitorilor francezi” (Polirom, 2012).
Filosofia Nova
Dar să facem loc portretului iscodit de Irina Mavrodin: „În 1806, Stendhal se angajează în intendența armatei imperiale și străbate Germania, Austria, Rusia și Saxonia (1806-1814). Începe să scrie piesa (rămasă neterminată) Letellier și-i studiază pe ideologii secolului al XVIII-lea, în special pe Cabanis și pe Destutt de Tracy, concepând o doctrină personală, Filosofia Nova, consemnată în caietele de însemnări. În timpul unei călătorii în Italia (1811), începe să scrie Histoire de la peinture en Italie (Istoria picturii în Italia), manuscris pe care îl va pierde în timpul retragerii din Rusia. După căderea lui Napoleon, este pensionat. Se stabilește la Milano (1814-1821), apoi la Paris (1821-1830) și, în cele din urmă, la Trieste (decembrie 1830-aprilie 1831) și la Civita Vecchia, în calitate de consul al Franței (1831-1841)”. Trai pe vătrai!
Perioada marilor scrieri
„În perioada milaneză - completa cercetătoarea -, scrie și publică (1817) Histoire de la peinture en Italie (Istoria picturii în Italia), Rome, Naples et Florence en 1817 (Roma, Neapole și Florența în 1817) și Vies de Haydn, de Mozart et de Métastase (Viețile lui Haydn, Mozart și Metastasio). Îi cunoaște pe Byron și pe Destutt de Tracy. Înainte de a fi silit să părăsească Milano ca suspect pentru prieteniile sale cu carbonarii, scrie De l’Amour (Despre iubire), ce apare, în 1822, la Paris. În 1823 și 1825, publică Racine et Shakespeare, studiu care-l face cunoscut ca unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai romantismului (înaintea lui Victor Hugo). În 1826, publică Armance. Urmează marile romane, care, alături de restul scrierilor sale, îl vor situa printre scriitorii cei mai de seamă ai timpurilor moderne: Le Rouge et le Noir (Roșu și Negru) (1830), La Chartreuse de Parme (Mănăstirea din Parma) (1839) și Lucien Leuwen, rămas neterminat (publicat postum, în 1894)”.
Moarte-fulger
În culmea inspirației/creației, Stendhal suferă un atac de apoplexie și moare fulgerător, la doar 59 de ani, fiind înhumat în Cimitirul Montmartre din Paris. „Destinul operei stendhaliene este spectaculos, prevăzut astfel de către scriitorul însuși prin mult citatele cuvinte prin care își afirmă certitudinea că abia în 1880 sau în 1930 va găsi cititorii ce îl vor înțelege. Previziunea aceasta, care a putut să apară ca o simplă butadă lansată de un autor primit cu indiferență sau chiar cu ostilitate de către contemporani (vezi Sainte-Beuve, citat de Proust în eseul Contre Sainte-Beuve: Am citit, sau am încercat să recitesc, romanele lui Stendhal; sunt de-a dreptul detestabile), își are, fără îndoială, temeiurile într-o constantă de profunzime a gândirii și sensibilității lui Stendhal, atât de manifestă în Racine et Shakespeare, dar nu mai puțin prezentă în construcția romanelor sale: perspectiva istorică, convingerea, în nenumărate rânduri afirmată explicit în scrierile autobiografice, a neîncetatei deveniri, transformări a formelor de viață socială, având drept consecință, prin modificările survenite în mentalitatea epocii, continua schimbare a formelor artistice”, mai releva biografa citată anterior.
Despre frumosul relativ (neînțeles)
În priza ideilor Irinei Mavrodin: „Teoretician al frumosului relativ (acesta este și criteriul în funcție de care definește romantismul), el reflectează la propria-i artă - așa-numita lui lipsă de stil este tocmai apariția unui stil nou - și se știe un precursor. Fapt este că, aproape ignorată în timpul vieții scriitorului (dacă facem abstracție de entuziasmul câtorva scriitori ce-i sunt contemporani, printre care și Balzac, mare admirator al Mănăstirii din Parma, după cum reiese din articolul său Études sur M. Beyle, publicat în 1840 în Revue parisienne), opera sa se va dezvălui treptat în adevăratele-i dimensiuni, receptată fiind cu un interes pe care imensul număr de studii și eseuri ce-i sunt consacrate îl arată în plină creștere. Procesul acesta comportă două mari etape, cea dintâi suprapunându-se, cu aproximație, ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea și primelor două decenii ale secolului XX, cea de-a doua continuând până astăzi. Dacă primii critici și istorici literari admiratori ai lui Stendhal, depășiți, prin câteva luminoase intuiții, de Taine, văd în acesta un maestru al romanului psihologic, ei se raportează la repere tradiționale, insensibili la caracterul novator al operei stendhaliene”.
Estetica spațiului alb
Mai mult (și mai bine): „Stendhal nu numai că se știe, dar se și vrea autorul unui stil simplu, direct, neutru, învățat - spune el, din dorința de a scandaliza ce-i este caracteristică, dar și pentru a fixa un adevăr sub o formă frapantă - din Codul civil al lui Napoleon (producțiile geniului acestui idol al său fiindu-i astfel îndreptar nu numai pe planul acțiunii în general, ci și pe planul acțiunii specific scriitoricești). Este adversar declarat al stilului încărcat cu podoabe și emfatic, specific lui Chateaubriand, dar și romantismului francez în general. Reacția antiromantică a celui ce fusese unul dintre primii partizani ai romantismului și continua să fie romantic în felul său, prin personajele sale - proiecții subiective revoltate împotriva unui mediu sau destin ostil, este reacția la un ton, la un stil al hiperbolei care-i face oroare. Estetica sa este una a litotei, a elipsei, a spațiului alb. Concizia aceasta pare a descinde direct din Voltaire - gândirea lui Stendhal, ce-și află importante surse în ideologia secolului Luminilor, părând a-și găsi astfel expresia într-un stil al acestei ideologii -, dar funcțiile sale sunt altele. Poate de aici pornind, se va înțelege fascinația exercitată de acest scriitor din secolul al XIX-lea asupra epocii noastre, care vede în el, în funcție de perspectiva din care îl abordează, fie un precursor al scriiturii Noului Roman, fie unul al romanului problematic al condiției umane, recunoscând în atitudinea personajelor sale modelul ideal al unui comportament: cel al individului energic, voluntar, activ, ce-și înfruntă cu luciditate destinul tragic, aflând în chiar această înfruntare sursa împăcării cu sine și a fericirii”.
Citește pe Antena3.ro
Patru feluri de a iubi
Cele din urmă acuarele: „Esențială pentru cucerirea fericirii este la Stendhal cucerirea iubirii. Fericirea este iubirea în sfârșit cucerită, adică înțeleasă și trăită totodată; acesta este sensul destinului unui Julien Sorel sau al unui Fabrice del Dongo. Raționalistul Stendhal, format la școala ideologilor secolului Luminilor și la cea a autorului Legăturilor primejdioase (Choderlos de Laclos), supune această pasiune, trăită, în primul rând, dar și observată la alții, unei riguroase analize într-un tratat Despre iubire (De l’Amour), stabilind existența a patru feluri de a iubi și a șapte etape în evoluția iubirii, dintre care decisivă este cea a cristalizării. Sistemul stendhalian își află într-un sens corolarul în această carte, caracteristică și pentru dubla mișcare din care purcede întreaga operă, ținând cu aceeași violență de afect (și imaginație) și totodată de inteligența lucidă”.
242 de ani s-au împlinit la începutul acestui an de la nașterea scriitorului francez Marie-Henri Beyle, aka Stendhal.
„E ciudat totuși că n-am cunoscut arta de a mă bucura de viață decât de când îi văd sfârșitul atât de aproape”, Stendhal
„Sensul existenței constă la Stendhal în cucerirea fericirii, înțeleasă de fiecare dată altfel, dar colorată în toate cazurile eroic și tragic, prin cultivarea cunoașterii de sine”, Irina Mavrodin, cercetătoare
„Format sub influența secolului Luminilor, romantic și realist în spiritul secolului său, Stendhal este și unul dintre primii inventatori de geniu ai romanului modern”, Irina Mavrodin59 de ani a trăit Stendhal; a murit subit, în timpul unui concediu la Paris.
