Zăpada din august

Plecaseră de-acasă cu gândul să traverseze munţii. Din Petroşani pân' la Sibiu. S-au încărcat cu merinde, haine şi ustensile pentru o săptămână de haiducie, dar n-aveau corturi. Au primit în Petroşani un cort de şase persoane. Pe cât de greu de cărat, tot pe-atât de greu de montat.

Acest "amănunt" cu greutate le-a schimbat planurile de hălăduială lui Costin Tudor şi celor patru camarazi ai săi. S-au hotărât să-şi facă tabăra în Parâng, pe creastă, şi de-acolo să facă trasee în jur. Aveau mâncare pentru o săptămână, deci şapte zile crestele Parângului erau ale lor. Doar că o dimineaţă de sfârşit de august le-a dat din nou planurile peste cap.

"A doua zi, dacă mai avea cineva vreo urmă de regret că nu ne continuăm drumul propus prin Făgăraş către Sibiu, i s-a şters. Dimineaţa ne-am stors creierii să întindem cortul ca lumea şi, într-un final, am şi reuşit. Până la urmă s-a dovedit cea mai isteaţă idee, că am sprintat câteva zile pe munţii ăia, neavând greutăţi în spate.

Făceam concurenţă cu caprele negre ce ţopăiau din stâncă-n stâncă. Mă rog, aproximativ..., oricum noi aşa ne simţeam. «Balastul» l-am lăsat la cort, unde unul rămânea de planton, dar şi pe post de bucătar.

Am bătut creasta în lung şi-n lat. Am fost pe Parângul Mic, pe Pa­rân­gul Mare, am luat-o pe toate tra­seele marcate pe care le puteam fa­ce. Ne-am bălăcit crispat într-un lă­cuşor atârnat într-o căldare minusculă şi, după ce-am ieşit din el toţi vineţii, am urmărit cu privirea pâ­nă sus pârâiaşul care se prelingea în el. Pornea dintr-o coamă de ză­pa­dă rămasă sub o culme ferită de razele soarelui. (Nu ne aşteptam să fie apă caldă, dar cred că apa aia era foarte aproape de punctul de îngheţ, mare mirare că n-am în­tâlnit în ea bucăţi de gheaţă.) În altă zi, am pornit în căutarea avionului prăbuşit - ştiam de el de la cei care mai fuseseră acolo - aveam locul însemnat pe hartă, într-o căldare, dar trebuia să trecem pe celălalt versant al Parângului Mare, iar asta am făcut-o căţărându-ne printr-un horn.

 L-am şi găsit, era un AN2 cred, cât de cât întreg. Am înţeles că din fuselajul lui ulterior s-a încropit acoperişul unei stâne care s-a pră­buşit şi ea, şi că acum bucăţi din el sunt răspândite prin toată căl­darea. Ei, se mai schimbă peisajul în 20 de ani! Aveam la noi şi un ceaun cu pirostrii, făcute de tata special pentru cărat pe munte - să se deşurubeze picioarele şi să le poţi căra în spate, fără să-ţi intre între coaste. Făceam în el mămă­li­gă, ciorbă şi tochitură. Într-una din di­mineţi, cât am făcut mâncarea, s-a tot învârtit cârâind pofticios dea­su­pra noastră un vultur sau o ac­vi­lă... sau poate corb, nu ne-am du­mirit ce era, cert e că a plutit deasupra noastră mai bine de-o oră şi avea o anvergură de vreo doi metri. Era uriaş.

Vreo trei-patru zile a ţinut haiducia. Aveam mâncare, aveam bău­tu­ră, haine - şi subţiri, şi groase -, apă rece şi limpede din belşug, că ne aşezasem tabăra lângă un pârâu... aveam chiar şi-o chitară! Da, Dra­goş şi-a cărat chitara după el. Şi bu­nă a fost! La 22 august a fost senin şi cald, cel puţin 20 de grade, şi nici ur­mă de vânt sau de nor. O ade­vărată zi de vară. Seara ne-am în­căl­zit cu ceva vin de butuc, cântând în jurul focului de răsunau căld­ă­rile şi trosneau hornurile. Ştiu că toată noaptea am visat izvoare reci, pâraie şi cascade susurătoare şi răcoroase.

Iar în dimineaţa zilei de 23 august, când m-am trezit şi-am ieşit grăbit din cort după apă, am înlemnit. Am intrat înapoi să-i trezesc pe-ăştia care dormeau ca-n vremuri normale: «Trezirea! A venit iarna!». «Ce? Cum?», au în­ceput pe rând să scoată capetele din saci, fără tragere de inimă. S-au lăsat în cele din urmă scoşi din cort şi s-au trezit brusc. Totul, de jur-împrejur, era alb. Nu se mai vedeau jnepeni, nu se mai vedeau stânci, doar crestele se profilau şters pe cerul întunecat, ele devenind singurul nostru punct de reper. Am hotărât să strângem şi să coborâm, n-aveam încotro. Şi dacă am mai fi rămas, tot venea Salvamontul după noi. Dar asta aveam să o aflăm abia spre seară. Eram noi echipaţi, dar nu eram echipaţi chiar de iarnă.

Oricum, coborârea o făceam pe dibuite, că, cel puţin în valea în care ne aşezasem noi şi pe creastă, nu se mai vedea nici un marcaj. Am strâns, ne-am tras şosete peste bocanci (să nu alunecăm), am făcut o groapă, am îngropat gunoaiele... Şi-am mai făcut una în care-am îngropat toate conservele. La momentul acela părea cea mai sigură soluţie pentru noi, să fim mai uşori la coborâre, mai ales că nu mai vedeam poteca (ne-am amăgit cu gândul că ne întoarcem anul următor să le consumăm - dar asta a fost doar aşa... să nu ne pară rău după mâncare, că nici noi nu credeam).

Dar n-au trecut nici două zile până să ne ajungă din urmă regretele. Am recunoscut totuşi drumul de întoarcere, pentru că pe seară am ajuns întregi la cabana IEFS-ului. Şi cum te­le­scaunul nu funcţiona, tot din cauza vremii, am rămas acolo peste noapte. În seara aia a ajuns la cabană şi o echipă de salva­mon­tişti. Veneau de sus. Ne-au întrebat dacă nu ne-am întâlnit pe munte cu unii care şi-au pus cortul pe creastă şi i-a prins zăpada. "«Păi, noi suntem ăia!»" Ne căutaseră, săracii, toată ziua, alertaţi de un­chiul lui Radu, doar că ei urcaseră pe un alt drum."