Jurnalul zilei: 6 februarie 1989

În grădina lui Ion va turna Nicu beton ● Fondatorii "comunitarilor" ● Garnitura mică răstoarnă tractorul mare ● "Luna mecanizatorului" ● Sârmă şi diplomaţie ● Strategii de marketing

Vreme bună, vremuri rele. Temperaturile crescute pentru o lună de iarnă s-au dovedit favorabile constructorilor şi agricultorilor. În Bucureşti, se lucra de zor la noul ansamblu de blocuri din zona Ştirbei Vodă. La Vaslui, tractoriştii spu­neau poezii: februarie fusese declarată "luna mecanizatorului". În apartamente şi la locurile de muncă, în jur de 10 grade Celsius.

În grădina lui Ion va turna Nicu beton
Scriitorul Titel Constantinescu regreta vremea nefiresc de caldă pentru o zi de iarnă. Ducea dorul "zăpezilor de altădată", nu nea­părat al frigului, de care-avea parte din belşug "la domiciliu". Nefericire pentru unii, bucurie pentru alţii. De exemplu, pentru constructori. Mercurul din termometre urcat peste zero – un aliat în lupta cu planul şi, mai ales, cu termenele. La începutul anului, pe şantierul cartierului de lo­cuinţe din zona Ştirbei Vodă, în pe­rimetrul delimitat de Calea Plev­nei şi Strada Berzei, se intrase în linie dreaptă.
"Un februarie aproape pri­mă­vă­ratec, constată reporterul trimis să se informeze despre stadiul lucrărilor, o adevărată binefacere pentru constructori, cum ei înşişi se exprimă, favorizează un ritm intens de lucru pe acest şantier model al edililor bucureşteni." Artera face parte din amplul proces de sistematizare şi mo­dernizare a unor zone bu­cu-reştene, se spunea oficial în epocă, şi avea ca scop legarea cartierelor Drumul Taberei şi Militari de centrul oraşului. Zelul construcţiilor şi demolărilor nu i-a lăsat indiferenţi pe creatorii de umor: "În grădina lui Ion/ Va turna Nicu beton".

Fondatorii "comunitarilor"
"Sistematizare" îi spuneau oficialii, demolări, oamenii obişnuiţi. S-au demolat cartiere întregi, cu case de tot felul. Unele – frumoase şi so­li­de, cele mai multe, insalubre. Pentru proprietarii imobilelor cochete a fost, de bunăseamă, o tragedie. Pentru alţii, demolările-au  fost cu noroc – scăpau de-o casă veche, fără uti­li­tăţi, şi primeau în schimb, un apartament la bloc, pe alese. Pe lângă dra­mele de familie, demolările-au mai adus ceva în "arhitectura" urbană: câinii vagabonzi, o tristă emblemă a Bucureştiului postdecembrist. La orgine, se spune în folclorul urban, "maidanezii" de astăzi sunt urmaşii câinilor lăsaţi liberi pe străzi după ce casele stăpânilor au fost făcute una cu pământul. Ce să faci la bloc cu un câine obişnuit să trăiască în spaţiu deschis? Mulţi şi-au lăsat patrupedul în voia sorţii, să mişune printre mormanele de moloz.

Garnitura mică răstoarnă tractorul mare
Alături de constructori, şi lu­cră­torii pământului se bucurau de vremea caldă: lucrările agricole puteau începe. Conform programului, re­pa­raţiile tractoarelor şi utilajelor agricole în vederea campaniei de primăvară trebuiau finalizate până la 20 februarie. Dar  piese de schimb se găseau greu. În judeţul Brăila, după cum transmitea un ziarist din presa locală, cu două săptămâni înainte de termen, responsabilii atelierului de reparat tractoare de la Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii "1 Mai" s-au declarat învinşi de-o garnitură din cauciuc pentru cilindrii de motor. Fiecare motor necesita opt astfel de garnituri, care costau în jur de doi lei bucata. Garniturile – de negăsit. Mai lipseau şi alte piese, mici, dar esen­ţia­le. La Întreprinderea Agricolă de Stat "Insula Mare a Brăilei", din cele 41 de tratoare se reparaseră abia 7. Cauza? Lipsea o piesă. De unde s-o cumpere?

"Luna mecanizatorului"
Dacă utilajele nu erau pregătire, măcar "cadrele" să fie! În Vaslui, fe­bruarie a fost declarată "luna meca­nizatorului". Specificul epocii – când nu găseai ceva, se mobiliza propaganda, care zicea că s-a depăşit pla­nul. La Vaslui, mecanizatorii, după cum se "intitulau" tractoriştii în epoca "revoluţiei agrare", au fost convocaţi la consfătuiri, schimburi de experienţă, întâlniri cu brigăzi ştiinţifice şi scriitori, expoziţii şi lansări de cărţi tehnico-ştiinţifice, concursuri profesionale, spectacole artistice dedicate fruntaşilor şi intitulate "Omagiu muncii şi hărniciei". Că doar nu era să stea degeaba acasă, dacă tot nu-ncepuseră arăturile!

Sârmă şi diplomaţie
A venit rândul buzoienilor să se bucure, chiar şi după 41 de ani, de semnarea primului tratat de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre România şi Uniunea Sovietică. După Unirea din 1918, relaţia cu vecinul de la răsărit nu fusese tocmai bună. Nicolae Titulescu a încercat, fără succes, să semneze un tratat cu sovieticii. A trebuit să treacă un al doilea război mondial şi România să intre complet în sfera de influenţă sovietică. Unde n-a izbândit Titulescu a reuşit Ana Pauker, ministru de Externe în 1948, la momentul semnării tratatului. Relaţia cu Uniunea Sovietică nu strălucea nici în februarie 1989. Lui Mihail Gorbaciov îi displăcea încăpăţânarea lui Ceauşescu, acesta din urmă nu împărtăşea ideile de perestroika. Oficial, toate mergeau bine. R.G. Ianov­ski, rectorul Academiei de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PCUS, preşedintele conducerii centrale a asociaţiei de prietenie sovieto-ro­mâ­ne s-a deplasat în România. Oas­pe­tele sovietic a luat în dimineaţa de luni drumul Buzăului, informează Scînteia. A vorbit în faţa activiştilor de partid şi a oamenilor muncii din unităţile buzoiene. Îl seconda într-ale explicaţiilor diplomatico-is­to­­rice, Eugen Sandu, directorul În­tre­prin­derii de Sârmă şi Produse din Sâr­mă din localitate. Dacă se pricepea la sârmă, trebuie să fi fost bun şi-n­tr-ale istoriei diplomatice. Doar într-o socie­tate multilateral dezvoltată şi omul trebuia să fie ... policalificat.
R.G. Ianovski nu era singurul reprezentant al unei ţări frăţeşti care vizita România în prima luni din fe­bruarie. În aceeaşi zi veniseră la Bucureşti şi membrii delegaţiei trimise de comuniştii cehoslovaci.

Strategii de marketing
Luni, 6 februarie, Ion D. Goia, co­laboratorul revistei Flacăra, cumpăra de la magazinul Titan din Bucureşti un ceas deşteptător, produs la fabrica "Victoria" Arad. Năstruşnică idee, după cum avea să se dovedească ulterior. "Vânzătoarea de la maga­zinul de ceasuri are meş­te­şugul şi dexterităţile ei, remarcă clientul: scoate ceasul din cutia lui de carton, îl zgâlţâie bine, îl duce la urechea dreaptă, apoi la cea stângă, pe urmă răsuceşte şi arcul soneriei şi, prin­tr-o mişcare dibace a indicatoarelor, îl face să sune. Uitându-se trium­fă­toare la cumpărător, bagă ceasul la loc în cutie, face bonul şi, după achitare, îl pune pe cum­părător să semneze ceva şi-i pune ceasul în braţe. Scot ceasul din cutie, îl pun pe masă, îl potrivesc după cel de mână şi mă topesc de bucurie văzând ce silenţios este. Dar după vreun sfert de oră, acele erau tot unde le fixa­sem. Recompun gestica vânzătoarei: îl zgâlţâi, îl pun la urechea dreaptă, apoi la cea stângă. Ceasul – mort. Ro­tesc butonul soneriei, ceasul începe să sune. Deci asta era: vânzătoarea, bună psiholoagă, ştia că dacă face proba soneriei, cum­pă­rătorul va con­sidera că ceasul este bun în în­tre­gul lui. Mă întorc la Titan, nu trecuse o oră de la cumpărare." A bătut drumul degeaba bietul Ion Goia. Res­ponsabilul de raion, şeful vân­zătoarei tare la psihologie empi­rică, îl trimite pe ghinionist la atelie­rul de reparaţii din Strada Blănari. De ce? Ca să i se repare ceasul, aflat în garanţie. Clientul nemulţumit pro­tes­tează şi cere să i se schimbe deşteptătorul cu altul bun. Responsa­bi­lul, nu şi nu, "marfa nu se schim­bă", odată vândut, ceasul are un nou pro­prietar, n-are decât să-l repare cum o şti. De exemplu, la atelierul din Blănari...