La începutul anului 1989, achitarea datoriei externe a României, în mod anticipat şi integral, constituia una dintre obsesiile lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale.
Cu toate că specialiştii de la Banca Naţională a României şi Comitetul de Stat al Planificării erau conştienţi de faptul că hotărârea dictată de Nicolae Ceauşescu la începutul anilor '80 era greşită, aceştia nu au reuşit să îşi impună punctul de vedere pentru a schimba decizia liderului suprem al Partidului Comunist Român. În scopul achitării datoriei respective, Nicolae Ceauşescu a apelat inclusiv la rezerva de aur a ţării.
Astfel, potrivit mărturiei lui Gheorghe Stroe, fost vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării, în a doua parte a anului 1986, "forurile politice au decis vânzarea unei cantităţi de 80 de tone de aur din tezaurul BNR. Totodată, s-a stabilit condiţia ca acesta să fie răscumpărat, după ce se va lichida datoria externă, pentru reconstituirea rezervelor de aur ale ţării. S-a stabilit ca vânzarea aurului să se efectueze până în trimestrul I/1987.
Din vânzarea celor 80 de tone de aur s-au încasat 1.040 milioane de dolari. Sumele au fost folosite exclusiv pentru rambursarea creditelor externe, la care se plăteau dobânzi de 7%-11%.
În perioada 1986-1989 prin vânzarea aurului, s-au economisit dobânzi (corect: fonduri cu care se achitau dobânzile - n.r.) de peste 200 milioane dolari la creditele rambursate. După aceea, din încasările realizate a început constituirea fondului valutar de rezervă (al României - n.r.), din care, potrivit celor stabilite în momentul aprobării vânzării aurului în 1986, trebuia să se procedeze la răscumpărarea cantităţii de aur vândută".
Succesul înregistrat la începutul anului 1989 în câteva operaţiuni comerciale - printre care şi livrări de arme, muniţii şi tehnică de luptă românească pentru anumiţi parteneri externi - a permis alcătuirea unei rezerve substanţiale de devize convertibile. În consecinţă, la sfârşitul anului 1989, Banca Naţio-nală a României avea suma necesară pentru a răscumpăra aurul vândut în străinătate, începând din anul 1986, la ordinul lui Nicolae Ceauşescu.
Până la lovitura de stat de la 22 decembrie 1989, România a reuşit să răscumpere numai 21 de tone de aur. Câţiva economişti care au lucrat la Ministerul de Finanţe şi Comitetului de Stat al Planificării în anii '70-'80 susţin că decizia respectivă a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu.
De asemenea, aceştia îl critică pe liderul PCR pentru faptul că nu s-a grăbit să răscumpere aurul respectiv. Dar Nicolae Ceauşescu nu ştia ce soartă îl aştepta la sfârşitul anului 1989. În plus, o intervenţie masivă a României pentru recuperarea tezaurului putea să perturbe tranzacţiile internaţionale cu metalul respectiv până la blocarea totală a pieţei - în cazul în care s-ar fi achiziţionat cantităţi foarte mari de aur într-un interval scurt de timp.
O greşeală de acest gen a fost evitată în perioada 1986-1987, la iniţiativa unor economişti din subordinea lui Nicolae Ceauşescu, deşi acesta ar fi dorit să vândă rapid o parte din tezaurul României. Liderul PCR a înţeles şi acceptat motivele invocate de specialiştii Ministerului de Finanţe şi Băncii Naţionale a României, astfel că, după doi ani, nu s-a grăbit să răscumpere cele 80 de tone de aur vândute în anii 1986-1987.
Citește pe Antena3.ro