A treia primăvară de la Beijing

Zilele de 4 şi 5 iunie 1989 mar­chează punctul culminant a unei îndelungate serii de proteste începute la 15 aprilie. Împotriva rigidităţii guvernului şi a partidului comunist, de la mijlocul lunii mai, numărul demonstranţilor a depăşit cifra de 1 milion.

În urma intervenţiei ferme a Armatei a 27-a, numai în capitala chineză peste 1.000 de demonstranţi au fost ucişi. Acesta a fost preţul victoriei "durilor" (Deng Xiaoping şi premierul Li Peng) împotriva unei părţi din societate care cerea nu doar reforme economice, ci şi politice. Mai mult, evenimentele din Tien An Men sunt victoria a două caracteristici de bază ale Chinei: "Socialism cu tră­sături chinezeşti" şi "economia so­cialistă de piaţă".


CALEA CHINEZĂ
"A treia primăvara de la Beijing" (numită astfel pentru a o separa de celelalte două care au precedat-o în 1976 şi, respectiv, 1957) a durat trei luni. Este, desigur, o ironie a istoriei faptul că în 1976 mulţimea strânsă în Piaţa Tien An Men  solicita eliberarea lui Deng Xiaoping, simbol şi speranţă a reformării societăţii, pentru ca în 1989, acelaşi Deng Xiaoping să ordone reprimarea mulţimilor protestatare. În ciuda nuanţelor care le dife­renţiază, toate cele trei primăveri de la Beijing au în comun faptul că sunt răbufniri sociale ale unor tensiuni politice şi economice. Mai exact, ceea ce uneşte protestele publice din capitala chineză este un amestec de contestare reformistă şi disidenţă po­litică.

Moartea lui Stalin, vântul destali­nizării care bătea de la Moscova, dificultatea de a adapta modelul sovietic la societate chineză şi expansiunea Chinei, au grăbit ruptura chino-sovie­tică de la sfârşitul anilor '50. În acest fel, Mao Zedong, cel care în 1949 a instaurat Republica Populară Chi­neză, a pornit în căutarea unui model original. Aşa s-a născut maoismul. Primul rezultat al maoismului a fost programul economic "Marele Salt înainte" care a eşuat la scurt timp în 1957. Pe acest fundal a avut loc "Pri­măvara de la Beijing", prima contestare publică. Pe termen lung, eşecul acestei iniţiative a adus în conflict tabăra pragmaticilor care punea accent pe modernizarea industrială (între care şi Deng Xiaoping) şi adepţii revoluţiei ideologice (între care Mao). Aici se ţes cauzele masacrului de la Tiananmen.

Deng Xiaoping, principalul locotenent al lui Mao, cade în dizgraţie. Împotriva celor ca Deng, Mao organizează începând cu 1966 "Revoluţia culturală", o mişcare menită să strângă studenţii, muncitorii şi sol­daţii împotriva cadrelor de partid. Cu sprijinul armatei, Mao revine la conducere ca lider suprem. Pe fondul re­voluţiei culturale, reformiştii (Deng Xiaoping şi principalul său protector, Zhou Enlai) intră într-un nou conflict cu radicalii, grupaţi în jurul lui Mao.

Primii susţineau că soluţia la eşecul "Marelui salt înainte" era, pe de-o parte, accentul pe dezvoltare, iar pe de altă parte, întărirea partidului ca garant al stabilităţii politice şi creşterii economice. Pentru maoiştii radicali, nu dezvoltarea, ci ideologia era cea mai importantă. Conform acestora, partidul, ca agent al revoluţiei, trebuia înlocuit de armată. În contextul acestui conflict care l-a coborât pe Deng de la vârful puterii la statutul de muncitor, Taiwan-ul, Hong Kong-ul, Singapore şi Coreea de Sud (grup numit şi "Cei patru dragoni") cunosc o dezvoltare economică spectaculoasă. În acest fel, grupul pragmaticilor câştigă suportul popular.

Scânteia care a declanşat cea de-a doua "Primăvară de la Beijing" a fost moartea lui Zhou Enlai (devenit între timp prim-ministru), veteranul gru­pului pragmaticilor. Omagierea lui Enlai devine o bună ocazie de a cere eliberarea lui Deng, noul simbol al reformelor. După câteva luni, moare şi Mao. Acest lucru aduce, în sfârşit, victoria lui Deng, care începând cu 1978 devine cel de-al doilea lider al Chinei comuniste.


LIDERUL CONTRADICTORIU
Dintr-un anumit punct de vedere, profilul lui Deng Xiaopig este unul contradictoriu: din 1919 până în 1926 munceşte la Paris, ocazie cu care se familiarizează cu realitatea proletară, urmând ca în 1926 să plece la Moscova, unde timp de aproape doi ani va beneficia de educaţie comunistă în cadrul Cominternului. De la revenirea în China şi până la victoria comu­niş­tilor în 1949, Deng participă la cele mai importante activităţi revo­lu­ţio­nare: revolte ţărăneşti, campanii de îndoctrinare în rândul trupelor arma­tei, organizaţii subversive etc. Ur­mea­ză cinci ani ca lider regional, iar din 1954 începe ascensiunea la nivel naţional. Până în 1966, când, aşa cum a fost arătat, cade în dizgraţie. După o succesiune de căderi şi ridicări, Deng va fi liderul de facto al statului din 1978 şi până în 1992. Deşi nu a fost niciodată preşedinte sau premier, baza puterii a fost şefia Comisiei centrale a Armatei.

Din alt punct de vedere, Deng a fost un lider diferit datorită naţionalismului său. Se spune că în noaptea dinaintea plecării în Franţa, la întrebarea tatălui ce vrea să înveţe de la profesorii săi, fiul ar fi răspuns: "Să iau cunoştinţele şi adevărul din Vest pentru a salva China". Se pare că acesta a fost principiul reformelor care, totodată, i-au adus consacrarea. Asupra raportului dintre ideologia politică şi reformele economice, Deng a rostit în 1961 probabil cea mai frumoasă propoziţie din discursurile sale: "Nu-mi pasă dacă o pisică e albă sau neagră. Este necesară atât timp cât prinde şoareci".
REFORMĂ ŞI CONTESTARE
Reformele introduse de Deng Xiaoping au fost în primul rând de natură economică. Pachetul de re­forme s-a numit "Cele patru moderni­zări" care vizau: agricultura, industria, ştiinţa-tehnologia şi armata. Astfel, începând cu 1979, statul închiriază terenurile unor "brigăzi de producţie" cărora li se permite comercializarea surplusului după achitarea cotei către stat.

Deşi industria grea va rămâne în proprietatea statului, un accent tot mai mare se pune pe industria uşoară şi pe autonomia întreprinderilor. În acelaşi timp, economia chineză cu­noaşte o masivă deschidere către ex­terior: în 1980, China devine membră a FMI şi Băncii Mondiale, pentru ca patru ani mai târziu să fie inaugurate aşa-numitele "zone economice speciale", în care investitorii occidentali puteau face investiţii de capital (în ajutorul acestei măsuri, 14 porturi au fost deschise către comerţul exterior).

Aceste măsuri se reflectă inclusiv în politica externă: în 1978 se semnează tratatul de pace cu Japonia, iar în 1979, SUA primesc prima vizită a unui lider chinez. În 1984 se semnează acorduri cu Marea Britanie pentru cedarea (în 1997) a Hong Kong-ului şi cu Portugalia asupra provinciei Macao. Nu în ultimul rând, din 1986 se produce o încălzire a relaţiilor cu Taiwanul, care din 1979 nu mai este recunoscut drept succesorul Chinei în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. Ur­mare a acestor reforme, din 1981 creş­te­rea economică a Chinei a fost în fie­care an în jurul a 9%-10%.

Cu toate acestea, modernizarea economică s-a făcut în opoziţie cu sistemul politic, care a rămas la fel de rigid ca şi înain­te. Constituţia din 1982 reconfirmă rolul conducător al Partidului Comunist Chinez, restabileşte gândirea lui Mao ca sursă de inspi­raţie ideologică, întăreşte dictatura democra­ţiei popu­lare şi calea socialistă. Schimbarea bazei economice şi conservarea celei politice vor fi cauza izbucnirii celei de-a treia primăveri de la Beijing. O miş­care populară mult mai periculoasă decât primele două datorită ca­racterului radical (conflictul dintre ideologie şi democraţie, metode de ac­ţiu­ne categorice, precum greve, ocu­parea Pieţei Tien An Men) şi a divizării puterii între reformişti şi conservatori.

Prima scânteie care a declanşat mişcările de protest a fost înlocuirea secretarulului general al PCC, Hu Yaobang, iar a doua a fost moartea acestuia la 15 aprilie 1989. Pentru a-şi comemora idolul, o mare adunare s-a strâns în Piaţa Tien An Men, numită şi "Poartă a păcii ce­reşti", care era intrarea principală în Cetatea Inter­zisă din Berlin.

Curând, protestatarii au solicitat o reformare a sistemului politic după modelul refor­mei economice. În concluzie, se poate spune că reprimarea sân­ge­roasă cu ajutorul armatei de acum 20 de ani a avut două efecte principale. Pe de o parte, sfârşitul lui Deng Xiapoing ca lider (atenţia întregii lumi datorită refor­me­lor de succes în eco­nomie s-a în­tors împotriva sa o dată cu înăbu­şi­rea revendicărilor politice). Pe de altă parte, a confirmat şi oficializat două concepte care de atunci au definit China ca un caz cu totul parti­cular: "Socialism cu trăsături chine­zeşti" (dezvoltare economică şi rigi­ditate politică) şi "economia socialistă de piaţă".
Nicolae Drăguşin