Amintiri din "celula morţii"

Până la sfârşitul anului 1989, Codul Penal prevedea infracţiuni sancţionate cu pedeapsa capitală. Prin hotărâri judecătoreşti definitive, instanţa dispunea condamnarea la moarte a persoanelor care săvârşeau infracţiuni împotriva securităţii statului, de subminare a economiei prin furt cu consecinţe extreme sau omoruri deosebit de grave.

În 1989 existau în închisori foşti condamnaţi la moarte, exista încă o celulă a morţii.

Sentinţa capitală, la mila comandantului suprem
Din 1965 până la sfârşitul conducerii lui Ceauşescu, au fost executate peste 100 de persoane. Un număr mic ar fi o estimare macabră şi corectă totodată în comparaţie cu cel al condamnaţilor la moarte, a căror sentinţă fusese comutată la 25 de ani închisoare pe viaţă.

Schimbarea sentinţei şi chiar graţierea veneau, de cele mai multe ori, o dată cu sărbătorile naţionale, ocazie de care Ceauşescu profita să îşi arate "bunăvoinţa" în ceea ce priveşte până şi soarta celor scoşi în afara societăţii ce tindea la perfecţiune. Criminalii aveau, totuşi, de cele mai multe ori, să îşi găsească sfârşitul în faţa plutonului de execuţie. În anii '80 au existat, însă, cazuri în care oamenii au fost trimişi în "celula morţii" pentru că n-au mai suportat restricţiile impuse de regimul comunist şi, prin acţiunile lor de protest, au fost acuzaţi de trădare. Ultimul condamnat la moarte, a cărui sentinţă a fost comutată ulterior, a fost, în 1989, diplomatul Mircea Răceanu, acuzat de trădare şi spionaj în favoarea Statelor Unite.

Puţine sunt, însă, mărturiile celor care şi-au aşteptat terifiaţi momentul împlinirii sentinţei, fără a şti care le va fi soarta, dacă vor scăpa sau nu de glonţul sfârşitului. Cum se desfăşura procesul care îi trimitea la moarte? Cum se pronunţa sentinţa capitală? Cum şi unde se aştepta răspunsul cererii de graţiere?

Deţinem în acest sens mărturia lui Florentin Scaleţchi, publicată în cartea "Nu-mi omorâţi copilul!", apărută la Editura Semne, în anul 1995. Scaleţchi fusese condamnat la moarte în anul 1985, pentru trădare. A primit două (!) condamnări la moarte, maximul de pedeapsă pentru trecere de frontieră şi 15 ani pentru abuz în serviciu.  

Aventură la maximum
Scaleţchi se născuse la Constanţa (1954), într-o familie a cărei tradiţie de marinari din tată în fiu şi-a pus amprenta asupra destinului său. Absolvent al Institutului de Marină "Mircea cel Bătrân", secţia civilă, la numai opt luni după terminarea studiilor avea să devină, în urma susţinerii examenului de grad, ofiţer maritim II.  

După încă un examen, Scaleţchi a primit gradul de ofiţer maritim secund, fapt ce i-a permis ulterior  să avanseze profesional. La aproape 27 de ani, Scaleţchi devenea cel mai tânăr comandant de navă din România şi, poate, chiar din lume la acea vreme.

Împreună cu Lucian Iancu, actor şi director al Teatrului de Stat din Constanţa (totodată candidat pentru Marea Adunare Naţională) şi Alexandru Mateescu (timonier care nu mai avea dreptul să îşi exercite funcţia din cauza unei arestări anterioare pentru bişniţă), comandantul a hotărât ziua plecării. "N-am ales întâmplător ziua de 17 martie 1985, atunci în România era un eveniment de mare însemnătate pentru bravii noştri conducători. Erau alegerile de deputaţi. Iancu Lucian era conducător de unitate socialistă, eu conducător de unitate socialistă şi, în acelaşi timp, şef al secţiei de votare pe navă, urna cu voturi fiind, prin urmare, la mine. Ştiam impactul unor asemenea lucruri, mai târziu fiind, între altele, şi pentru asta judecat."

În seara zilei de 15 martie 1985, Scaleţchi a preluat comanda navei Uricani, care ar fi urmat să efectueze o cursă internă la Galaţi, şi a pus compasul în direcţia Turcia. "Răpise" o navă mineralier de 12.500 de tone şi întreg echipajul la bord. La 14 ore distanţă de România şi doar una de ţărmul turcesc, echipajul, care a realizat intenţiile conducătorului de navă, s-a revoltat, somându-şi comandantul să întoarcă ambarcaţiunea spre ţară.

În aşteptarea execuţiei
A urmat procesul care avea să îl trimită, într-un final, pe Florentin Scaleţchi în "celula morţii" din Penitenciarul Rahova.

Florentin Scaleţchi şi-a petrecut timpul până la recurs întâi în penitenciarul Poarta Albă din Constanţa şi apoi, transferat fiind, în arestul Secţiei a V-a Specială a Securităţii din Penitenciarul Rahova din Bucureşti.

I-a cunoscut cu acest prilej printre deţinuţi pe scriitorul Ion Itu, închis pentru delict de drept comun, deşi, la rândul lui încercase de asemenea să părăsească ţara. "Un alt personaj pe care l-am întâlnit în această perioadă este Gelu Voican Voiculescu, cu care am stat împreună timp de aproape două luni şi care, din câte am înţeles, era tot deţinut politic, deşi ajunsese la închisoare pentru o faptă de drept comun, chipurile, pentru nişte deconturi falsificate".

Recursul i-a fost respins, condamnatul fiind dus direct în "celula morţii" din penitenciarul Rahova. Acolo unde urma să îşi aştepte, de pe o zi pe alta, execuţia. "Într-o celulă în care ar fi putut să trăiască în cel mai rău caz trei inşi, eram nouă locatari. Toată perioada de închisoare am trăit într-un WC continuu. În acea celulă de trei persoane era un WC de tip special în care voiai, nu voiai, trebuia să îţi faci nevoile precum animalele. Nu aveam geamuri şi era extraordinar de frig."

Celula, aflată în cadrul secţiei construite în formă de H, "litera din Codul Penal ce simbolizează moartea", a fost, după cum povesteşte Scaleţchi, ultima "gazdă" şi pentru o serie de personaje celebre în istoria ultimilor 50 de ani. Acolo au stat întemniţaţi condamnaţi precum Ion Râmaru sau Gheorghe Ştefănescu, celebrul "patron al vinului", executat la începutul anilor '80 pentru că "distrugea economia «înfloritoare» a ţării prin contrabandă".

Iată ce povesteşte, în continuare, Florentin Scaleţchi despre locul în care şi-a aşteptat, timp de un an, sfârşitul: "Viaţa noastră se petrecea într-un spaţiu extraordinar de îngust (...). Eram duşi din când în când într-un loc pentru aerisire, de fapt un metru pe un metru, cu gratii pe deasupra. Se chema zonă de luat aer locul acesta. Execuţiile se făceau într-un poligon amenajat undeva la subsolul închisorii. Erau execuţii de tip automat. Cel care urma să fie executat trecea într-un scaun cu rotile prin faţa unui dispozitiv, care se declanşa automat, împuşcându-l în tâmplă. În foarte multe din zilele şi nopţile trăite în această celulă a condamnaţilor la moarte, am fost măcinat de ideea  că am să mor nevinovat. (...) Pe lângă faptul că mai aveai puţine zile de trăit, te mai pricopseai şi cu vreo boală care îţi făcea şi mai amară viaţa aia şi aşa foarte, foarte amară. (...) Fiecare dintre noi avea în celulă o aşa-zisa traistă, o traistă pe care ne-o confecţionam noi sau o primeam (...) în care ne ţineam prosopul, o bluză pe care o purtam pe dedesubt şi nu mai ştiu ce altceva. Cu groază am constatat că oameni care au trăit timp de un an, un an şi jumătate împreună, la numai un sfert de oră de la plecarea unuia spre locul de execuţie, săreau pe bocceluţa lui şi o împărţeau între ei. Atunci am avut în faţă imaginea devorării şacalilor între ei."

Un an mai târziu, Scaleţchi, bolnav de hepatită, avea să fie scos din "celula morţii" şi transferat din nou la penitenciarul Jilava. Aici, comandantul penitenciarului l-a anunţat că i s-a comutat pedeapsa la 25 de ani de închisoare. A împărţit celula din Jilava cu Radu Filipescu, închis pentru propagandă anticomunistă şi antisocialistă. "Faptul că eram în aceeaşi celulă cu Radu Filipescu a însemnat un foarte serios motiv de destindere, şi-a amintit el. Fireşte, eram lăsaţi să vorbim pe îndelete unul cu altul, pentru că undeva se aflau nişte urechi vigilente care ne ascultau, ca şi cum nu erau îndeajuns de cunoscute opiniile noastre despre regimul socialist şi cei care ţineau cu dinţii de el."

Dus înapoi la Rahova, lui Scaleţchi i s-a comunicat că s-a produs o eroare, pedeapsa fiind tot condamnarea la moarte.

Sentinţa lui Florentin Scaleţchi a fost, totuşi, comutată, în martie 1986, lucru pe care acesta avea să îl afle abia după încă trei luni de tensiune. "Aşteptam din moment în moment să fiu scos la execuţie, a scris el. Cei care mergeau la execuţie apucau să facă doar trei-patru paşi. Pe urmă nu mai auzeai nimic, pentru că li se băga un căluş în gură şi erau luaţi pe sus. Gura li se astupa ca să nu ţipe." A trăit chiar şi o înscenare de execuţie.

A fost eliberat la 22 decembrie 1989 din penitenciarul Aiud, unde fusese transferat pentru a-şi ispăşi pedeapsa de închisoare pe viaţă. Aici cunoscuse alţi deţinuţi care au devenit ulterior figuri publice. Printre ei: "profesorul de filosofie Bölbei Iernö, care a ajuns deputat din partea UDMR-ului în primul Parlament al României"; "Iancu Marin, care înainte fusese ofiţer de Miliţie în escorta lui Ceauşescu", iar "după Revoluţie s-a reintegrat în Poliţia Română, are gradul de colonel"; Dumitru Iuga care "avea o ură făţişă faţă de regim" şi "a vrut să iniţieze formarea unui nou guvern".