Antrenorii sportivi, bişniţaride nevoie în bazarurile din Est

În anii în care în magazinele româneşti bătea vântul, vecinii din multe alte state socialiste făceau cumpărături din centre comerciale bine aprovizionate, unde se găseau de toate, de la dulciuri la cafea şi de la ochelari de soare la săpunuri cu aromă de măr.

Din categoria românilor care reuşeau, din când în când, să-şi umple sacoşele în magazinele din Cehia, Ungaria sau Polonia şi să se întoarcă acasă cu sarsanalele la fel de bine burduşite în ciuda controalelor de la vamă făceau parte şi antrenorii sportivi.

Competiţiile din ţările vecine şi prietene sau "înfrăţirile" cu diverse cluburi din fostul "bloc socia­list" erau tot atâtea prilejuri de a trece graniţa şi de a-şi încerca norocul pe un tărâm cu totul străin profesiei lor, dar tot mai necesar supravieţuirii - bişniţa.

Pe adevăraţii bişniţari ai vremii, eforturile antrenorilor de atletism, volei sau handbal i-ar fi înduioşat. Puţini reuşeau să plece din ţară cu mai mult de 200 de dolari. Majoritatea plecau chiar fară vreun ban în afară de diurna legală, însă luau cu ei provizii consistente din măr­furile care aveau cea mai mare căutare prin vecini.

Ma­riana Uatu, pe-atunci antrenor de volei la clubul sportiv Viitorul Bucureşti, desfiinţat la sfârşitul anilor '80, îşi aminteşte exact lista produselor cu care nu puteai da greş în Polonia sau Cehia: "Foarte uşor reuşeam să vindem confecţiile din bumbac: tre­ninguri de la fabrica «Crinul», tricouri, maieuri, hanorace. Mer­geau bine şi adidaşii de la «Pionierul», coniacul «Zarea», produsele din gama «Gero­vital»".

Fiind vorba despre delegaţii spor­tive, treningurile şi adidaşii erau relativ uşor de trecut peste graniţă, mai ales dacă erau împărţiţi cât mai bine între membrii grupului. În plus, vameşii care verificau că­lătorii şi compartimentele, pentru că cel mai adesea se circula cu trenul, îşi primeau de fiecare dată "darul" cuvenit, în urma unei chete colective. La suma de bani obţinută se mai adăugau câte un tre­ning sau nişte mingi şi toată lumea putea răsufla uşurată. De altfel, mingiile serveau nu doar drept monedă de schimb, ci şi ca posibilă ascun­zătoare pentru bani.

"Se cresta mingea în zona ventilului, iar bancnotele se ascundeau chiar acolo, între cameră şi piele", ne-a povestit Mariana Uatu. Şi mai inventivă era soluţia pitirii banilor în tocurile de la pantofi. "Operaţiunea se desfăşura cu câteva zile înaintea plecării, cu ajutorul unui cizmar discret, care te ajuta să pui banii în tocurile care, de obicei, erau goale. La destinaţie, pantofii erau sacrificaţi", îşi mai aminteşte antre­noarea.

Ascunză­torile care forţau mai puţin imaginaţia erau plafonul compartimentului de tren, suportul pentru neon sau sutienele şi chiloţii. Lenjeria de corp prezenta însă şi riscuri. "Un coleg care îşi ţinea banii în chiloţi i-a pierdut când s-a dus la toaletă. Plecase să îşi facă treburile şi uitase că îi are la el. Nu ştim exact nici acum dacă dolarii au ajuns pe şina de tren sau dacă au fost culeşi din vasul veceului de norocosul care a intrat după el", ne-a mai spus Ma­riana Uatu.

Odată ajunşi la destinaţie, toţi membrii delegaţiei foloseau timpul liber pentru a-şi începe goana prin magazine. Uneori, cu tot cu spor­tivii din de­legaţie, pentru că nici ei nu veneau cu mâna goală, iar părinţii lor contau pe antrenori că îi vor ajuta să facă nişte cum­pă­rături inteligente. Mai întâi se vindeau toate produsele pe care fiecare reuşise să le aducă. Tranzacţiile aveau loc în piaţă sau la vreun magazin, fie el tutungerie sau cofetărie, "în general în locurile unde se lucra cu bani, ca să putem primi imediat sumele respective", după cum reme­morează Mariana Uatu.

Urma achiziţionarea mărfurilor ce aveau să devină "de contrabandă": bijuterii din argint, cafea, ţigări, ochelari de soare, săpunuri, şam­poane, farduri, blugi, dulciuri, haine din blană, căciuli din blană. Antre­noarea ne-a precizat că "fardurile poloneze erau mult mai bune decât cele româneşti, mai ales prin faptul că existau. Nu conta că te mânjeai pe faţă de la un rimel de-al lor. Tot era ceva!".

Cât despre articolele de îmbrăcăminte din blană, mai toată lumea cumpăra scurte şi căciuli de iepure, iar "cei care aveau mai mulţi bani cumpărau de nutrie". O altă achiziţie la mare preţ erau anticoncepţionalele. Pentru a le cumpăra era însă nevoie de reţetă, iar aici intrau în "horă" colegii antrenori din statul-gazdă, care obţineau câteva astfel de reţete gata completate.
La vremea aceea antrenor de atletism, Nicolae C. îşi aminteşte inclusiv aspectele cele mai practice ale drumurilor peste graniţă - cele financiare. "La plecarea în ţările socialiste primeai o foaie de schimb oficială, echivalentul a 250 de lei. În Polonia puteai schimba cu ajutorul ei suma de aproximativ 750 de zloţi, cu care cumpărai în jur de cinci perechi de blugi. O sticlă de coniac «Unirea» o luai de la noi cu circa 60 de lei, iar cu zloţii obţinuţi din două sticle de câte un litru puteai cumpăra o pereche de blugi din bazar. La întoarcerea în România vindeai blugii cu circa 1.000 de lei.  Dacă doreai să cumperi dolari din Bu­cureşti, îi găseai la «bursa neagră» a studenţilor străini, la 25 de lei dolarul. La Varşovia, accesul în magazinele pe valută nu era restricţionat ca la noi. Se numeau Pewex, parcă, iar de acolo puteai cumpăra un cartuş de Kent cu circa 4-5 dolari. Acelaşi cartuş îl puteai revinde în ţară cu 1.000 de lei", ne-a povestit antrenorul, adevărat "vete­ran" al deplasărilor în Polonia şi Cehia, atât cu ocazia competiţiilor, cât şi în cadrul întâlnirilor bilaterale dintre clubul Viitorul şi colegii polonezi de la Gwardia (Dinamo) Oltzyn sau Legia (Steaua) Varşovia.

Foaia de schimb putea fi un element-cheie care să decidă succesul unei deplasări. "Nici în ţările «surori» socialiste nu îţi schimba nimeni la bancă suma pe care o doreai. Doar pe baza acestei foi de schimb, limitată la suma de 250 de lei. De asta trebuia să faci şi «micul trafic» de mărfuri. Întâlnirile fiind bilaterale de multe ori, cunoscuţii din ţara respectivă îţi schimbau ce sumă doreai, urmând ca la sosirea lor în ţară la noi să aibă deja leii necesari. La cehi, cu un cadou constând într-o sticlă de coniac, lucrătorul de la bancă îţi schimba, pe lângă suma legală, echivalentul  a încă 5-10 foi de schimb!"

Mariana Uatu este de acord că întâlnirile bilaterale erau cele mai fructuoase pentru ambele părţi: "Era cel mai simplu aşa, pentru că străinii ne spuneau exact ce să le aducem, iar noi le spuneam de dinainte ce să ne pregătească!". Nimic din ceea ce aduceau românii nu rămânea ne­vân­dut. Adidaşii fa­bricaţi la Pionierul, care se găseau la Bucureşti la 100 -125 de lei pe­rechea, ajungeau să valoreze la Budapesta, la magazinele unde se ne­gocia cu patronul, echivalentul în fo­rinţi a 15-20 de dolari. Asta nu pentru că un­gu­rilor le-ar fi lipsit încăl­ţă­min­tea sport, ci pentru că ceea ce aduceau "ai noştri" era incomparabil mai ieftin. "Tot la unguri mergeam în piaţa din Budapesta şi puneam pe tarabă o grămadă de chestii din bumbac, prosoape chine­zeşti, maieuri, tricouri din bumbac şi treninguri. Se vindeau foarte repede. Pe forinţi cumpărai deo­dorante BAC şi să­pu­nuri foarte frumos mirositoare pe care nici vorbă să le poţi găsi în ţară la noi. Cine pomenise atunci de săpun cu miros de portocale, de exemplu?!", şi-aminteşte Nicolae C.

Tot el ne-a povestit că o altă afacere bună erau electronicele. "Din Pewexul polonez îţi cumpărai un radiocasetofon Grundig original, super bun la 65 de dolari. Am luat două, iar unul l-am vândut, ţin minte exact, cu 4.500 de lei. Era afacere bună. Salariul meu era de 2.800 de lei şi luam pe el 4.500 de lei. Era ceva, nu?".

I-am întrebat pe interlocutorii mei dacă nu le era teamă că le-ar putea face probleme cineva din delegaţie. Dacă nu existau printre ei posibili "tur­nători" de care să se ferească. "În delegaţiile noastre, de club, nu ne feream deloc. N-am idee dacă printre noi erau turnători cu jumătate de normă, dar chiar nu ne-am ferit vreodată între noi şi niciodată nu s-a întâmplat nimic. Ne era teamă la deplasările cu loturile naţionale sau municipale, când veneau cu noi şi arbitri şi câte cineva de la Municipiu sau de la CNEFS (Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport - n.r.) şi erau conducători de delegaţie. Dar până şi ei îşi vedeau de ale lor, adică făceau exact ce făceam noi", crede Mariana Uatu. "Uneori poate îţi era frică, dar tot luai cu tine două-trei sticle şi un salam şi cu banii obţinuţi îţi cumpărai ceva", spune şi Nicolae C.