Arbitri din pasiune

În urmă cu 20 de ani, în Epoca de Aur, fotbalul nu era o afacere, era un sport care se practica din plăcere. Ion Răileanu, acum în vârstă de 80 de ani, se ocupa în 1989 de Comitetul Sportiv de la Uzina Dacia, era preşedintele Comisiei de disciplină a arbitrilor din Argeş şi observator federal. Fostul arbitru îşi aduce aminte că în 1989 nu a existat nici măcar un joc la care un observator sa dea o decizie controversată. Totul se făcea din dragoste pentru sportul rege.

Cum era arbitrajul atunci? Se greşea intenţionat pentru a favoriza marile echipe Steaua şi Dinamo? Se temeau oamenii de sport de aceste două mari puteri? "Of... Atunci era cu totul şi cu totul altfel", povesteşte Răileanu. "Nici nu se punea problema banilor, pentru că oamenii se făceau arbitri din plăcerea de a continua sportul. Acest lucru le dădea o mai mare satisfacţie. În plus, nu existau atâţia bani în fotbal. Nu aveai de unde să primeşti sume impresio­nante, nu aveai cum să te îmbogăţeşti".

Baremurile în 1989 erau foarte mici, dar arbitrii nu se plângeau: "La Divizia A, baremul era de 100 de lei, la Divizia B, de 50 de lei, la C, 25 de lei. Nu erau bani mulţi, dar era bucuria de a lucra în sport. La această sumă se mai adăuga una mică, cu care se plătea benzina. Se descurcau oa­menii. Mergeau cu aceeaşi maşină în deplasări şi le ajungea suma". Cu mâh­nire în glas, Răileanu îşi amin­teşte că atunci observatorii erau recrutaţi în proporţie covârşitoare din foşti sportivi: "Dacă practicasei arbitrajul sau dacă avusesei legături cu fotbalul, puteai să ajungi observator. Dacă nu...

În acest mod, atunci observatorii nu greşeau, interpretau perfect fa­zele litigioase, ştiau ce verdict să dea. Acum, cred că oricine poate ajunge observator. Îmi aduc aminte că în 1989 nu a existat nici măcar un joc la care un observator să greşească sau să dea o decizie anapoda. Era de altfel imposibil să gafezi, pentru că toată viaţa stătusei numai în fotbal!".

În urmă cu 20 de ani nici un arbitru nu avea curajul să fure
Dacă acum se pune mai mereu problema că unii cavaleri ai fluierului fură puncte, atunci nici nu se punea problema aceasta: "Nimeni nu avea curajul să fure. Dacă se greşea, atunci însemna că acel arbitru a gafat pur şi simplu, nu că a vrut să avantajeze pe cineva", povesteşte Răileanu. Situaţia se schimba însă radical atunci când pe teren jucau Steaua sau Dinamo. "Domnule... eram în 1989 şi Steaua avea meci la Piteşti, iar arbitru era Ion Crăciunescu. Eu stăteam în tribună, în spate, iar la tribuna oficială era Va­lentin Ceauşescu. Meciul se apropia de final şi scorul era 0-0. Nervi mulţi pe teren, mai ales în rândul echipei steliste. Când mai erau două minute de joc, Iovan intră în suprafaţa de pedeapsă a noastră, se împiedică în propriile picioare şi cade. Crăciunescu atât a aşteptat. A pus fluierul în gură, s-a îndreptat către punctul de la 11 metri şi a început să arate pe­nalty cu degetul, de parcă reuşise marea performanţă a vieţii lui.

Oa­menii din tribună au rămas cu gura căscată în faţa unei asemenea ne­dreptăţi, iar eu m-am întors către Valentin şi i-am zis în gura mare: «Nu se poate tovarăşe Ceauşescu. Nu se poate aşa ceva!». Oamenii din jurul meu au înlemnit şi îmi şop­teau să nu mai spun nimic pentru că puteau să mă aresteze. I-am liniştit, spunând tot în gura mare că tovarăşul Valentin este băiat bun şi nu mă arestează. Apoi i-am mai zis încă o dată că nu se poate ca Steaua să câştige aşa, iar el a ridicat din umeri şi, senin mi-a spus: «Ba se poate!». Şi uite- aşa a mai câştigat Steaua un meci, iar Crăciunescu a ieşit bucuros de pe teren!"

Sportivii, o categorie privilegiată
Răileanu îşi aduce aminte clar că Steaua a avut mai mult ajutor pe acea vreme decât Dinamo. "Eu aşa îmi aduc aminte... Steaua primea mai mult sprijin, dar asta nu însemna că arbitrii erau obligaţi sau forţaţi să fluiere pentru cele două echipe. Nu! O făceau pur şi simplu pentru că erau conştienţi că aşa este bine. Unii dintre ei simpatizau cu Steaua, alţii cu Di­namo... aşa era viaţa. Dar şi cele două echipe erau puternice, aveau cei mai buni jucători din ţară. A... se mai greşea şi împotriva lor, dar destul de rar."

În 1989 fotbalistul era o categorie de om privilegiată, dar nu neapărat prin prisma ba­nilor câştigaţi: "Atunci fotbalul nu era profesionist. Fotbaliştii erau angajaţi pe undeva, de unde pri­meau salariu şi apoi jucau la o echipă. De acolo, în funcţie de pu­terea clu­bului, primeau prime. Vă daţi seama că cele mai bune prime erau la Steaua şi Dinamo. În plus, jucătorii mergeau mereu în străi­nătate şi îşi puteau cumpăra fel şi fel de lucruri de acolo. Aşa trăiau ei bine, aşa îşi făceau viaţa mai bună!".