x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Bulgaria – nimic de vândut, nimic de cumpărat

Bulgaria – nimic de vândut, nimic de cumpărat

de Valentin Verzeanu    |    11 Aug 2009   •   00:00



A mai trecut timpul ce a mai trecut şi iar mi-a venit rândul  la o vacanţă activă. De aceasta dată în Bulgaria.

Operator de imagine a fost Sandu Pătru, partenerul meu fidel de dezmăţ şahistic. Mijloc de locomoţie, evident, tot trenul. În cele 10 zile ale deplasării am vizitat Sofia, Plovdivul şi Varna. Ba, am poposit şi în renumita vale a trandafirilor, unde se "fa­brica" unul dintre cele mai cunoscute articole de export bulgăresc: parfumul. Asta, ca să nu zicem că, fiind în ţara vecină, nu am vizitat şi locul acela, căci de filmat n-am filmat nimic.

Era începutul lui martie şi întreaga vegetaţie era încă pradă somnului hibernal. Cu ceva, ceva tot ne-am ales: o lădiţă de castraveţi uriaşi de la o seră aflată în zonă. Re­numiţii zarzavagii bulgari şi-au do­vedit dibăcia şi în privinţa legumelor în chestiune. Pe cei mai mulţi castraveţi i-am mâncat aşa cum erau de la mama lor, cu coajă cu tot. Doar câţiva dintre ei au însoţit, pe post de garnitură, gustoasele chiftele bul­găreşti făcute pe grătar, care au alcătuit grosul prânzului nostru zilnic. Erau foarte condimentate. Ca şi cum nu ar fi fost suficient de iuţi, garnitura obişnuită cu care erau servite chiftelele nu era constituită din cartofii prăjiţi sau piure, ci de o porţie zdravănă de ardei iuţi muraţi. Băştinaşii înghiţeau porţii cu adevărat pantagruelice de ciuşti, fără să dea vreun semn că gâtlejurile erau în flăcări.

Speranţa, translatoarea noastră, o doamnă care bătea binişor la porţile celei de a treia tinereţi, era o veritabilă campioană a îngurgitării "otrăvii". Am încercat şi eu marea cu degetul, dar, după o singură muşcătură dintr-un ardeiaş, m-am lăsat păgubaş. Chiftelele aveau ele însele integrată o doză mai mult decât suficientă de ciuşcă. Mă îndoiesc serios că un asemenea meniu este recomandabil pentru persoanele cu hemoroizi. Speranţa ne-a spus reţeta de fabricaţie, aşa că, ajuns acasă, am  continuat "cura",  condimentul fiind, totuşi, în­ju­mă­tăţit. Cina era alcătuită în principal de nu mai puţin renumitul iaurt bulgăresc. Noi îl mâncam aşa de capul nostru, până când Speranţa ne-a dibăcit blasfemia.

Ritualul obligatoriu l-am experimentat în toată splendoarea lui la o cochetă cârciumioară, ceva în genul şurei dacilor din Poiana Braşov, situată în apropierea Varnei. Porţia de iaurt, de forma, dimensiunea şi consistenţa unui pachet de unt de 200 de grame, era servită cu o felie barosană de pâine albă proaspătă, aidoma pitei transilvane, felie care era însoţită de o porţie de zahăr tos pus pe o farfurioară separată împreună cu o linguriţă.

Mai întâi, pe post de fel principal, se mânca pâinea cu jumătate din porţia de iaurt. Cealaltă jumătate era desertul. Presărai zahăr după pofta inimii şi-i dădeai bătaie. Cina era atât de săţioasă, încât, deşi te bătea gândul să mai comanzi o porţie, până la urmă renunţai.

Cum ziceam, vizita în Bulgaria a avut loc la începutul lunii martie. Pe străzi am vă­zut mulţi bărbaţi care aveau un fel de ciucuri la reverele hainelor. Erau măr­ţi­şoare care, în mod absolut neobişnuit pentru noi, se dăruiau bărbaţilor de către sexul frumos. Această ciudăţenie s-a adău­gat alteia, de care însă ştiam, şi anu­me aceea că, la exprimarea unui da sau nu cu ajutorul capului, în ţara vecină se pro­ce­da exact pe dos decât la noi. Aprobarea se exprima prin clătinarea căpăţânii de la stânga la dreapta, în timp ce la negaţie scăfârlia se mişca în sus şi în jos.

Tot la Sofia am avut norocul să asistăm la o ceremonie cu adevărat unică, pentru noi. Ziua de 4 martie este o mare sărbătoare a bulgarilor. Cea mai mare, cred. Am filmat-o, dar doar de amorul artei. Căci nu s-a difuzat. De ce? Pentru că imaginile înfăţişau mii de oameni neaduşi cu arcanul în piaţa unde era statuia ţarului Alexandru, al II-lea parcă.

Ei erau cu toţii îngenunchiaţi în faţa statuii, în semn de veşnică recunoştinţă faţă de cel pe care-l considerau eliberatorul naţiunii de sub robia otomană. Un spectacol emoţionant prin spontaneitate şi smerenie, în care floarea recunoş­tinţei, despre care se spune că este rară, foarte rară chiar, nu se vestejise în Bulga­ria. Spe­ranţa ne-a spus că acest lucru se repeta în fiecare an, cu aceeaşi în­cărcătură emo­ţională. Ei, şi cum să pre­zinte Televiziunea Ro­mână omagiul adus celei mai reac­ţionare monarhii a vre­mii? Mai ales că, atunci, la noi istoria începea cu ceauşeştii...

Mai trebuie adău­gat că în scurtul timp al şederii noastre în Sofia treceam zilnic pe lângă mauso­leul lui Gheorghe Dimitrov, figură proe­mi­nentă a comunismului bulgar şi internaţional. Ei bine, în afara gărzii militare încremenite în post, nu am văzut altă fiinţă omenească în preajmă. Ceea ce, în comparaţie cu manifestaţia din faţa statuii ţarului, spunea multe.
Vizita noastră în Bulgaria a fost mai mult o fâţâială turistică, negăsind prea multe subiecte de reportaj. Sofia este un fel de Braşov, dacă este să ne referim la relieful muntos din preajmă-i. Celebra Vitoşa semăna cu Poiana Braşov, numai că era mai slăbuţ dotată din punct de vedere turistic.

Următoarea escală a fost Plovdivul. Un oraş frumos, invadat, la ora vizitei noastre, de o turmă numeroasă de turişti sovietici. Hotelul la care am stat era ocupat aproape în întregime de ei. Mişunau încolo şi-ncoace în grupuri disciplinate. Imaginea asta mi-a adus aminte de o secvenţă comică, petrecută cu vreo două decenii în urmă la Hotelul Palas din Sinaia, unde mi-am petrecut săptămâna de miere. Într-o bună di­mi­neaţă, coborând la micul dejun, vedem o coadă de vreo 30 de persoane aşteptând răbdătoare în faţa WC-ului din holul hotelului. Nu am reuşit să în­ţe­legem ce se întâmplă. Era prea devreme pentru micul dejun, aşa că am dat o tură de vreun sfert de oră prin parcul hotelului.

La întoarcere coada era tot acolo şi tot disciplinată. Am dat să intrăm în restaurant, a cărui intrare era am­pla­sa­tă tot în hol, chiar vizavi de WC-ul cu pri­cina. Nu apucăm să facem doi paşi, când auzim o sonoră voce rusească rostită hotărât de la înălţimea scărilor pe care se cobora per pedes de la etajele ho­te­lului. Era ghidul tinerel al grupului. Pă­rea supărat. Ajuns lângă turişti ordonă stânga-mprejur şi aceştia se buluciră în res­taurant. Cum-necum, ei confundaseră in­trarea restaurantului cu aceea a WC-ului.

În fine, ne-am învârtit ce ne-am învârtit prin Plovdiv şi am întins-o spre Var­na, etapa finală a vizitei noastre. Sigur că "Nisipurile de Aur" nu puteau să lip­sească din itinerarul nostru, cu toate că, în martie, renumita staţiune turistică nu putea să arate altfel decât la fel de trist cum se înfăţişa şi Litoralul românesc la oricare început de primăvară.

Am filmat câteva din vestigiile romane destul de numeroase în zonă şi ceva ce nu mai vă­zuserăm până atunci: sute de deluşoare albe înşirate la mal. Nu era nimic altceva decât sare, pe care bulgarii o "extrăgeau" din apa mării. Omologul meu de la televiziunea locală, căci atunci bulgarii aveau, spre deosebire de noi, studiouri teritoriale, era tot un Saşa, care ne-a însoţit în zonă. Un băiat simpatic, comunicativ, cu care am trăncănit câte-n lună şi-n stele. Printre altele şi un subiect care nu putea să lipsească: salariile. Aflând că leafa mea era dublă faţă de a lui, funcţia şi vechimea fiind cam aceleaşi, faţa lui Saşa s-a cam lungit. M-am simţit un fel de vinovat fără vină şi am căutat să-l consolez. Principalul argument era că în Bulgaria, de multă vreme, nu se mai lucrau sâmbetele. La noi de-abia începuse SRL-ul, adică săp­tă­mâ­na redusă de lucru, care consta într-o sâmbătă liberă pe lună. Şi l-am întrebat, fariseic un pic, dacă nu ar vrea ca lu­crurile să stea invers. După câteva clipe de reflecţie, Saşa a zâmbit şi mi-a răs­puns cu un categoric NU. Părere la care s-a raliat şi Speranţa.

Era acelaşi drag de muncă al seminţiei slave pe care-l întâlnisem şi la Kiev. Ajunsesem la Varna în ziua de 8 martie. Dimineaţa am filmat ce-am filmat şi pe la prânzişor am fost invitaţi la petrecerea care avea loc la se­diul televiziunii locale. Era Ziua Inter­na­ţio­nală a Femeii, care în Bulga­ria se sărbătorea cu sfinţenie. Când am ajuns, petrecerea era în toi. Tot felul de bucate aduse de fiecare dintre partici­panţi - şi erau vreo 50 - umpleau trei mese lungi. Băutură din belşug. Nealcoolică. Vedetele erau pântecoasele sticle de doi litri de Schweppes. Cea mai bună băutură cu esenţe de citrice pe care am băut-o vreo­dată. Drept care m-am întors în România cu vreo 10 butelcuţe.

Timp de vreo trei ore ne-am îndopat cu bunătăţile respective, am trăncănit cu colegii din Varna prin intermediul Spe­ranţei, ne-am uitat la perechile care ţopăiau în ritmul muzicii. Cum balul nu dădea semne că se va termina prea curând, iar noi mai aveam şi altceva de făcut, am dat să ne luăm rămas-bun. Speranţa o ţinea morţiş că se cuvine să ţin o cuvântare de mulţumire. Ceea ce am şi făcut, în urma insistenţelor ei, rostind câteva fraze de circumstanţă, care îmi sunau penibil chiar şi mie, în contextul respectiv. Dar, mă rog, dacă aşa cerea protocolul... Apoi ne-am strâns catrafusele şi am părăsit sediul. A doua zi am plecat spre eterna şi fascinanta Românie.
În afară de Schweppes, din Bulgaria n-am cumpărat nimic. Şi nici n-am vândut.

×
Subiecte în articol: special