Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dumitru Popescu (născut în 1928 la Turnu Măgurele) a absolvit ştiinţele economice (1951). A intrat în presă ca redactor la Contemporanul (1950), a fost redactor-şef la Scânteia Tineretului (1956-1960), director general la AGERPRES (1960-1962), redactor-şef la Scânteia (1965-1968) şi vreme de şase ani preşedinte al Consiliului Naţional al Radioteleviziunii.
A fost membru al CC al PCR pe tot parcursul "epocii Ceauşescu", membru al CPEx (1969-1989), rector al Academiei "Ştefan Gheorghiu" (1981-1989), condamnat în "lotul CPEx" după prăbuşirea regimului.
Responsabilităţile sale au fost legate de coordonarea sectoarelor de propagandă, educaţie, artă şi cultură. De reţinut dintre funcţiile deţinute: ministru adjunct al Culturii (1962-1965), secretar al CC al PCR cu propaganda (1968-1971), preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (echivalentul de azi al Ministerului Culturii, patrimoniului şi cultelor) şi al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1971-1976). Scriitorii şi artiştii epocii l-au poreclit "Popescu-Dumnezeu".
A scris numeroase volume de proză, poezie şi eseuri, după 1990 dedicându-se memorialisticii. Reproducem în cele ce urmează un fragment ce rememorează pregătirea documentelor pentru Congresul al IX-lea al PCR de către colectivul coordonat de Ceauşescu din care făcuse parte şi autorul. Titlul ne aparţine.
Lavinia Betea
Era în vara anului 1965, la Snagov. Acolo se fixase cartierul general al operaţiunilor de întocmire a raportului Comitetului Central pentru Congresul al IX-lea.(...)
Şi iată, aceasta pripită, dar fermă punere în lucru a Congresului. Venisem la Snagov cu căţel şi purcel, cum se spune. Cu stenodactilografe, bucătari, chelneri, funcţionari de cancelarie, şoferi, curieri etc. Ocupasem "Palatul", până atunci aproape părăsit, amenajându-ne fiecare câte un birou. Aveam să luăm masa într-o sufragerie improvizată, iar de dormit se stabilise să dormim în vilele de dincolo de lac.
Pe unii dintre tovarăşii de muncă îi cunoşteam, pe alţii nu. Paul Niculescu-Mizil, mulţi ani prim-adjunct al Direcţiei de Propagandă şi Cultură, îmi fusese, în calitatea mea de ziarist, superiorul direct. Cu Manea Mănescu mai lucrasem, în doi, la alte materiale la CC. Nu-i cunoşteam pe Roman Moldovan, preşedintele CSP, şi pe Nicolae Giosan, ministrul Agriculturii. Ceauşescu stabilea cu fiecare punctajul pentru un capitol, îl trimitea pe respectivul la lucru, vedea ce-a făcut, revedea, mai schimba între ei redactorii capitolelor, mă punea pe mine să dau un prim lustru, apoi pigulea fiecare pagină în colectiv. Până la redactarea definitivă, raportul a fost trecut prin mai multe ape, spălându-se bine de aluviuni, limpezindu-se. (...)
Ei bine, atunci, în '65, Ceauşescu era aproape un om obişnuit. Ieşise din psihologia de secretar organizatoric - resort executiv inflexibil - şi nu intrase încă în cea de şef suprem. Se afla pe un teren neutru, în afara auspiciilor scaunelor. În pauze ne plimbam prin curte. Mizil spunea anecdote şi râdea zgomotos, contagios, cum făcea el de obicei, dând acestor promenade de pe malul lacului şi din grădina nu prea îngrijită a palatului, o tentă de şuetă între camarazi. Ceauşescu se plimba în cămaşă, degajat, cu un mers sprinten, de sfârlează, deşi în vremea aceea se îngrăşase şi arăta - după expresia unui ziarist străin - ca un boxer. (...) De patru ori pe zi traversa lacul cu o şalupă. Îl însoţea un ofiţer şi nu avea nici o pretenţie să-l aştepte sau să-l conducă cineva la debarcader. (...)
Pe atunci nici soţia sa nu era - şi probabil, nici nu visa să fie - "Cabinetul 2" şi "savant de renume mondial". Aproape nici nu se vorbea de ea, iar când o făcea cineva, apărea sub numele inofensiv, aproape comun, aproape casnic, de "tovarăşa Lenuţa". N-o vedea decât cine trecea lacul dincolo, când ea îşi aştepta soţul. Mai venea, din când în când Nicu, pe atunci băieţandru.
Am şi acum în faţa ochilor o scenă dintre tată şi fiu. Bătuse grindina. Căzuseră la Snagov boabe de gheaţă cât aluna. Stăteam sub o streaşină a palatului şi priveam rafala de gloanţe oarbe de culoare albă. Se adunau în şanţuri şi apa trecea peste ele, şlefuindu-le. Păreau grămezi de perle false, de perle metaforice, căci pe măsură ce unele cădeau, celelalte se micşorau şi dispăreau. Şi-a făcut şi Ceauşescu apariţia pe prag şi s-a vârât sub streaşină, lângă mine. "Asta pe unde a căzut, a pus grâul la pământ", a monologat el. (...) Grindina s-a oprit brusc, lăsând curtea plină de băltoace şi de mărgele albe.
Tocmai atunci a picat, păşind alene dinspre debarcader, bine murat şi desculţ, fiul cel mic. Nu-l mai văzusem niciodată, şi am crezut că e un băiat din sat, venit cu tata sau cu mama la treabă, în curtea palatului. Ceauşescu l-a luat la zor, dumirindu-mă imediat. "Ce e mă cu tine, în halul ăsta?" Puştiul s-a făcut că nu aude. A încetinit pasul până aproape de a se opri, şi a răspuns plictisit, ba chiar morocănos şi puţin agresiv: "Ce vrei, mă." Ceaşescu s-a aprins spontan, parcă i-a frecat cineva un băţ de chibrit pe scăfârlie. "Bă, du-te acasă că te ia mama dracului". Puştiul s-a urnit greoi din loc, de parcă ar fi avut plumb în picioare, i-a aruncat cu lehamite un "Ce vorbeşti, mă", şi s-a îndreptat somnambulic spre direcţia inversă celei din care venise, demonstrând fără putinţa nici unei erori, că ordinul nu avusese nici un ecou. "Bă, tu n-auzi ce-ţi spun eu?" a mai strigat înfundat după el Ceauşescu, dar privindu-l din profil mi-am dat seama că nu e nici enervat, nici supărat. "Să nu răcească" m-am vârât şi eu în vorbă.
"Răceşte pe dracu", a pus el capăt micii întâmplări, aplecându-se şi mai luând în palme câteva bobiţe de gheaţă pe cale de dispariţie. Nu putea să evite această, cam penibilă, cam compromiţătoare altercaţie cu puştiul, din care rezulta clar că fiul nu dă doi bani pe răţoielile lui de tată "exigent" şi că autoritatea sa în familie e cam egală cu zero? Ba putea. Dar nu simţea nevoia să apară altfel decât era în realitate. Nu avea încă orgoliul ultimului cuvânt. Nu se născuse încă în el tiranul. (...)
N-am putut să nu-l compar, ca şef de colectiv redacţional, cu predecesorul lui în respectiva calitate, Leonte Răutu. Cu acela, când lucrai, parcă zideai o mănăstire sub mâna fatală a meşterului Manole. Tot ce construiau azi cu migală, cu suflet, chiar cu inspiraţie, mâine se prăbuşea ca un castel de cărţi. Te cuprindea, până la urmă, sentimentul zădărniciei. De ce să te mai omori? Orice-ai fi făcut, tot se irosea. Munca devenea apăsătoare, fără spor şi fără certitudinea validării ei oficiale. Dar nu numai Răutu îmi căşunase asemenea insatisfacţie în activitatea de construire a documentelor. Ceauşescu însuşi lucrase aşa înainte. Sau aproape aşa.
Pe la începutul anilor '60, cred, cu prilejul nu ştiu cărui Congres studenţesc, Ceauşescu a primit chiar în Ajun, seara, sarcina pregătirii unei rezoluţii-apel. Se înţelege în ce criză de timp a intrat, ţinând seama că pe atunci documentele se moşeau săptămâni şi luni. Ne-a convocat în seara aceea pe Ion Iliescu, preşedintele organizaţiei naţionale a studenţilor, pe Aurel Duma, adjunctul secţiei de propagandă, răspunzător pe presă, şi pe subsemnatul, care nu ştiu dacă mai eram redactor-şef la Scînteia Tineretului sau trecusem director general la Agerpres. Materialul nu trebuia să fie mare, dar Ceauşescu nu prea avea o idee clară despre conţinutul lui, bâjbâia. Crezusem că în câteva ore terminăm, dar la miezul nopţii nu aveam încropit încă nimic valabil. A întrerupt şi a comandat masa. Ceva cu totul nou pentru mine: o masă în sediul CC, în cabinetul puternicului şi temutului secretar organizatoric.
Dumitru Popescu, Memorii transfigurate. Elefanţii de porţelan. Scene şi personagii în umbra Cortinei de Fier, Editat de "Match Bucureşti", pp. 15-21
Citește pe Antena3.ro
