Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru o fire atât de directă şi tranşantă ca a Mariei Cârneci, a tăcea elegant sau prudent (după caz) era chinul de pe lume. Şi totuşi, regimul, în general, şi anul 1989 în special, impunea tocmai o conduită de acest fel.
"Până la urmă, era o viaţă obişnuită, cu o condiţie: să nu te plângi. Să nu te arăţi nemulţumit că n-ai căldură, apă caldă, că-ţi ia lumina, că n-ai decât două ore de program la tv. Dacă vociferai prea tare era posibil să nu te mai vadă nimeni, că aveau ei grijă să te ascundă. Având turnee în străinătate alături de ansambluri, de colegi, de dansatori, mi-am impus o disciplină interioară. Eram obligată să nu vorbesc nimic de rău, pentru ca ai mei, familia şi copilul, să nu păţească ceva.
Rudele şi neamurile îmi povesteau în ce manieră se comportau securiştii. Atunci n-aveai decât o singură şansă: vorbeşti - te duci dracu', stai în banca ta şi-ţi faci treaba - ajungi acasă liniştită la copilul tău, la familie. Băiatul meu era destul de mic în '89, avea doar 6 ani, nu ştia despre ce e vorba. Dar eu eram speriată pentru că în vara lui 1989 fusese răpit de la noi din Târgovişte un măcelar care vorbise contra regimului şi până în ziua de azi nu se mai ştie nimic de el", povesteşte interpreta.
Cum evoluau artiştii în faţa soţilor Ceauşescu? Existau, evident, nişte rigori. "Prima dată venea medicul şi te consulta să n-ai hepatită, gâlci, gripă, într-un cuvânt, să nu fii bolnav. Apoi venea cineva de la pază şi îţi desena discret, pe mocheta sau pe covorul sălii unde se ţinea recepţia sau întrunirea respectivă, un semn. Nu aveai voie să ieşi din acel mic cerc.
Ceauşescu şi Ceauşeasca se comportau ca doi oameni normali: aplaudau, zâmbeau, aveau cântece preferate. Le plăceau în mod deosebit «Radu mamii, Radule» şi romanţa «De ce m-aţi dat de lângă voi?». Erau calmi, nu mi-au făcut niciodată vreo problemă, să respingă vreo melodie de-a mea sau să mă dea afară. Numai că, din păcate, trebuia să asculţi de alţii înainte de a ajunge să le cânţi. Nu era voie să te apropii de ei, să-i îmbrăţişezi sau să-i pupi, decât dacă făceau ei gestul ăsta. Ai cântat, mulţumeai şi te retrăgeai. Cam aşa se desfăşurau prestaţiile artistice în faţa lor. Evident, gratis. Ce, avea cineva curaj să zică ceva de bani?", povesteşte interpreta. Oricum, ocaziile de a cânta pentru Ceauşeşti au fost destul de dese, pentru că lui Ceauşescu îi intrase în minte să transforme în Capitală vechea cetate de scaun de la Târgovişte.
În ceea ce priveşte impunerea unui anumit repertoriu, Maria Cârneci spune că nu a avut astfel de probleme. "În 1989 încă se cântau 100% melodii autentice. Totuşi, existau comisii care cenzurau, nu prea îţi dădeau voie cu cântece de băutură sau cu versuri considerate de ei mai «tari». Am încercat odată să propun o melodie la Radio, «Nu mi-e necaz că trăiesc, mi-e necaz că-mbătrânesc». Mi s-a spus că nu se poate să cânt melodia asta, pentru că ar putea fi considerată o trimitere la vârsta Tovarăşilor. Atât de tâmpită mi s-a părut explicaţia lor, încât am replicat: «De ce nu e potrivită melodia, nu mai avem voie să îmbătrânim?»."
Din păcate, zelul unor astfel de oameni era asemenea unui torent imposibil de stăvilit. Atunci partidul era la putere, nu cartea sau meseria. "Mi-aduc aminte că în 1989 aveam o şefă care nu ştia nici să se exprime corect din punct de vedere gramatical. Eram îmbrăcaţi în costum popular, iar dacă ei i se părea că suntem prea dezgolite ne striga la intrarea în scenă, atunci când venea să ne verifice ţinuta: «Fetilor, fără dicolteuri!». Prin toamna aceluiaşi an eram într-un turneu în Italia, iar un activist de partid ne sfătuia academic: «La apă nu coborâţi decât maxim câte unul!». Erau cu miile şefuleţi din ăştia semidocţi sau chiar sfertodocţi: cu mapa la subţioară, afişând o figură tipică de activist şi, în plus, obişnuiţi să nu-ţi dea nici un fel de explicaţie. Puteai să fii tu ultradeştept şi ultrapregătit din punct de vedere profesional, dacă te puneai contra partidului nu îţi era deloc bine", mai povesteşte Maria Cârneci.
Din punct de vedere material, artista nu o ducea deloc rău. În anul 1989, tariful la o nuntă ajunsese la 10.000 de lei. Soţul ei, director la Hotelul Valahia din Târgovişte, câştiga mai puţin, în jur de 3.000-4.000 de lei. La 20 decembrie 1989, interpreta venea de la un spectacol susţinut alături de Maria Ciobanu prin judeţul Dâmboviţa. "Ţin minte, ca prin vis, că a venit cineva şi ne-a spus: «Măi fraţilor, vedeţi pe unde aveţi spectacole, vedeţi ce faceţi, pentru că nu e bine deloc. O să înceapă şi la noi ceva, iar la Timişoara e pericol, prăpăd, au murit oameni». Noi nu ştiam nimic, până atunci veniseră la noi informaţii trunchiate. Nici nu ştiam dacă să le credem sau nu. Ne-am speriat foarte tare, mai ales atunci când am auzit că Ceauşescu fugise şi se îndrepta spre noi, spre Târgovişte. Am trăit în teroare o vreme. Împreună cu prietenele mele - o farmacistă şi o doctoriţă - ne strângeam în apartament şi stăteam culcate atunci când auzeam că se trăgea. Nu ne venea să credem ce se întâmpla. Urmăream televizorul cu geamurile blocate. Chiar şi după ce l-au împuşcat pe Ceauşescu, mi-era frică să umblu prea mult. Am ieşit din Târgovişte abia prin martie 1990. În oraş mergeam doar pe la părinţi şi socrii, şi mai mult pitulându-mă", încheie Maria Cârneci.
