Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), singura bancă din comunism, era în anul 1989 pentru milioane de români locul în care banii fac pui, după cum spunea un slogan publicitar. Nu însă şi locul de unde puteai lua bani, pentru că, din 1987, creditarea pentru locuinţe era aproape inexistentă.
În ciuda reclamelor dese pe care Casa de Economii şi Consemnaţiuni le difuza în presa vremii, activitatea de creditare pentru locuinţe s-a restrâns, şi în anul 1989 a ajuns aproape de zero. Încă din 1987, oamenii muncii au început să nu mai apeleze la împrumuturi de la CEC pentru achiziţionarea de locuinţe. Aşa s-a ajuns ca singura bancă din Republica Socialistă România să acorde în anul 1987 numai 4.540 de credite imobiliare, în valoare totală de 94,8 milioane de lei, iar numărul acestora a început să scadă până a încetat cu totul spre sfârşitul lui 1989, conform datelor oferite de CEC.
Două sunt motivele pentru care românii au renunţat la aceste împrumuturi. Primul este că, încă din 1987, conducerea de stat şi de partid a hotârât ca activitatea de creditare să se restrângă, să nu se mai acorde împrumuturi pentru construirea sau cumpărarea de locuinţe în oraşele mari sau municipii. "Am vrut să iau un credit de la CEC pentru a cumpăra un apartament în Alexandria şi nu am reuşit. Am aflat că în reşedinţele de judeţ nu se mai dădeau credite", îşi aminteşte Ion Cristea. Omul mai spune că Bucureştiul şi oraşele mari erau închise, adică nimeni nu putea să se mute în acestea, să-şi ia serviciu sau să-şi cumpere casă dacă nu avea buletin de localitatea respectivă. Pe de altă parte, chiar şi pentru cei cu buletin, ritmul de construcţie nu mai ţinea pasul cu necesităţile, pentru că acestea erau oraşele în care tot mai mulţi oameni se stabileau fie prin căsătorie, fie prin înfieri sau îngrijire de bătrâni.
În al doilea rând, s-a produs şi o accentuare a nerealizărilor în cadrul planului de creditare pentru construirea şi cumpărarea de locuinţe proprietate personală din cauza unor reţineri venite din partea populaţiei în contractarea de locuinţe generate de majorările de preţuri din 1982 şi a insuficientei preocupări din partea organelor locale pentru oferirea de amplasamente corespunzătoare cerinţelor populaţiei, se arată în lucrarea "Casa de Economii şi Consemnaţiuni 1864-2004, 140 de ani de activitate".
Regimul, deşi accepta creditul pentru locuinţe, nu-l încuraja. Însă până în 1982-1984 era o soluţie pentru cei care-şi pierdeau răbdarea să aştepte repartiţia unei case. Însă, după ce preţurile au fost reactualizate, românii care apelau la CEC plăteau, fără să ştie, de două ori preţul locuinţei. "Cei care cumpărau prin ICRAL nu ştiau că plăteau dublu faţă de preţul de construcţie. Avansul pe care-l dădeau acoperea integral costul construcţiei, iar împrumutul de la CEC care se plătea în rate egale fără dobândă era încă o dată preţul apartamentului", îşi aminteşte Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, pe vremea respectivă inginer inspector de specialitate la Institutul Central de Cercetare şi Proiectare Construcţii.
El mai precizează că oamenii muncii nu cunoşteau atunci care era preţul real de construcţie, pentru că în afara locuinţelor cumpărate de la ICRAL, restul se dădeau în folosinţă, contra unei chirii modice. Statistica arată că în anul 1989, din cele 60.400 de locuinţe date în folosinţă, majoritatea, respectiv 54.979 erau finanţate din fondurile statului şi ale întreprinderilor şi date în chirie muncitorilor, doar 5.421 erau cumpărate de populaţie din fondurile proprii sau împrumutate de la CEC (în oraşele mici şi sate).
CUM SE LUA CREDITUL
Mulţi români şi-au cumpărat apartamente cu banii de la CEC până în 1989. Între 1970 şi 1987, statul a încurajat şi proprietatea particulară, prin reglementarea construirii de locuinţe proprietate personală cu sprijinul statului, conform capitolului 2, legea 4/1973 referitor la vânzarea de locuinţe din fondurile statului. În privinţa preţurilor acestea au fost reglementate iniţial prin HCM nr.146/1960, privind unele măsuri de proiectare şi execuţie a construcţiei de locuinţe şi HCM nr.127/1968 prin care se fixau preţuri plafon pentru apartamente.
În anul 1976, prin Decretul nr.447 se stabileau preţurile limită ale locuinţelor care se construiau din fondurile statului, cât şi preţurile de contractare a locuinţelor proprietate personală care se executau cu sprijinul statului prin creditul acordat. În decret se stabilea că preţurile sunt unice, determinate pe tipuri de apartamente cu numărul de camere stabilit prin decizia Consiliului de Stat nr.68/1975. Erau precizate clar finisajele şi suprafeţele aferente. De asemenea se limita beneficiul maxim al întreprinderii constructoare de locuinţe la 6% din valoarea totală a cheltuielilor din deviz, iar comisionul unităţii prin care se contracta apartamentul era de 1% şi se includea în preţul locuinţei.
Imediat după 1977, apare împărţirea apartamentelor după gradul de confort, începând de la "sporit" şi până la confort de gradul 3. Pe de altă parte, Legea 4/1973 privind construcţia de locuinţe stabilea şi modul de creditare a locuinţei proprietate personală. Acest act normativ stipula negru pe alb că "toţi cetăţenii indiferent de venitul lunar au dreptul să-şi construiască o casă" şi că statul acorda credite pe termen lung. Dar şi în aceste condiţii se stabileau priorităţi în acordarea creditului: muncitorii calificaţi, în primul rând cei din marile unităţi industriale, salariaţii transferaţi în interes de serviciu, cadre de specialitate ce lucrau în producţia materială, tineri căsătoriţi şi apoi ceilalţi salariaţi.
"Acordarea creditelor pentru construcţia de locuinţe proprietate personală se făcea la propunerea colectivelor de muncă în care solicitanţii îşi desfăşoară activitatea aprobate de Comitetele oamenilor Muncii, spune Nicolae Noica. Avansul minim şi durata de rambursare era stabilită în funcţie de salariul tarifar lunar. De exemplu, cine avea un salariu până la 1.500 de lei trebuia să dea un avans minim de 20% şi putea să ia un credit pe o perioadă de maxim 25 de ani, iar cine avea un salariu cuprins între 1.500 şi 2.000 de lei trebuia să dea un avans minim de 25% şi putea lua un împrumut pe maxim 20 de ani. Angajaţii cu o retribuţie lunară peste 2.001 de lei erau obligaţi să aibă un avans minim de 30% şi se puteau împrumuta pe maxim 15 ani. De asemenea, erau stabilite credite maxime acordate pentru o locuinţă. Pentru un apartament cu două camere se putea lua un împrumut de maxim 55.000 de lei, pentru unul cu trei camere de 70.000 de lei, iar pentru o garsonieră 35.000 de lei. Dobânda varia atunci între 2%-5%, stabilită în funcţie de salariul tarifar lunar.
Citește pe Antena3.ro
