Coadă la "se dă" Ceauşescu

Oamenii din jurul Puterii sunt con­sideraţi în literatura de speciali­tate occiden­ta­lă surse de prim rang pentru istoria regimurilor politice. Atât în privinţa ţărilor capitaliste, cât şi foste comuniste. La noi, sub tirul repetatelor aşa-ziselor "condamnări ale comunismului", amin­tirile foştilor demnitari sunt puse sub tăcere.

"Nu dă bine", se justifică adesea istoricii care vor să aibă o ima­­gine "curată". Spre exemplu, Du­­mitru Popescu a scris în ultimii ani mai multe volu­me de memorii, în care tratează, în ca­li­tate de parti­ci­pant direct, o serie de aspecte sensibile ale politicii in­ter­ne şi externe a României comuniste.

Dumitru Popescu a fost alături de Nicolae Ceauşescu la majoritatea vizitelor în Statele Unite, fiind în consecinţă un bun cunoscător al naturii relaţiilor bilaterale. Aminti­rile sale ne relevă faptul că afa­ce­riştii americani erau deosebit de dornici să-l întâlnească pe şeful sta­tului român, pentru a pune la punct relaţii comerciale cu ţara noastră. Prezentăm mai jos rela­tă­rile lui Dumitru Popescu despre subiect, publicate în cartea "Cronos autodevorându-se..., Panorama răs­tur­nată a mirajului politic. Memorii II", apă­rută la Editura Curtea Veche în 2006, la paginile 210-219. Selecţia tex­tului aparţine redacţiei.

"Avea loc aşadar vizita unui şef de stat, urmând un program întocmit de Casa Albă, desfăşurând-se sub oblăduirea înaltelor autorităţi de la Washington. Şi totuşi... Am fost oas­peţii a două dintre cele mai mari companii industriale - General Mo­tors şi Douglas Company - pătrun­zând în marea hală de maşini a celei dintâi şi în hangarul unde se construia ultimul tip de avion pentru călători aparţinând celei de-a doua.

Am fost însă luaţi în primire, ghidaţi şi informaţi de funcţionarii de la Public Relations, în maniera simplistă, sumară şi incompetentă, specifică acestui omniprezent birou de resort. Multe din întrebările veşnic scormonitorului nostru diriguitor de industrie au rămas fără răspuns, fiindcă ieşeau din perimetrul res­trâns şi neesenţial al cunoştin­ţelor însoţitorilor, replicile eliptice părând fie semn de neîncredere, ca în faţa unor spioni industriali japo­nezi, fie semn de gravă impoliteţe.

Ceauşescu a renunţat la serviciile ghizilor şi a intrat în dialog, prin intermediul translatorului, cu mun­citorii şi tehnicienii aflaţi la faţa locului. În discuţiile cu oficialităţile de la Washington care ne însoţeau şi cu ambasadorul american venit de la Bucureşti a spus în glumă că o să legifereze şi el acasă interdicţia fabricilor de a furniza străinilor in­for­maţii, aşa-zisele rela­ţii cu publi­cul urmând să se rezume la înmâ­na­rea unui pliant.

Marele bancher Rockefeller s-a ofe­rit să poarte convorbiri cu şeful sta­tului român în timpul lunch-ului, adică al mesei de prânz neoficiale. Acesta n-a fost luat la restaurant, ci în modesta sufragerie de serviciu a mi­liar­darului, acolo unde îşi mânca în fie­care zi, în timpul pauzei cele câteva foi de salată verde recomandate de nu­triţionist. Prânzul a fost mai bogat ca de obicei, conţinând câţiva creveţi şi o bucată de peşte fiert, dar nu a avut absolut nimic din solemnitatea, soli­citudinea şi ospitalitatea cuvenite unor musafiri.

Lunch-ul a fost fad şi sărăcăcios, ca să permită, chipurile, purtarea convorbirilor, iar convorbi­rile au avut un caracter convenţional, fiindcă erau deranjate de îngurgitare. Totul a decurs formal, fără gust şi spi­rit, lăsându-ne o amintire oscilând între impresia de penibil şi o pse­u­do­a­d­miraţie pentru lipsa de complexe protocolare a vârfurilor societăţii banilor.

Altă dată am fost oaspeţii unui milionar în week-end. Ne-a aşteptat pe iahtul său ultramodern, luxos, şi ne-a plimbat pe Pacific. Ne-a uimit de la început puţinătatea personalului, redus practic la trei persoane: un matelot, având rolul de secund, mi­lionarul fiind căpitanul vasului, un "boy", care aducea tăvile cu băuturi, şi un bucătar (e drept, dispunând de tot felul de cuptoare cu infraroşii şi de tigăi miraculoase).

La întrebările aplicate ale lui Ceauşescu despre branşă, amfitrionul a răspuns la modul general, fără substanţă, şi n-am ştiut dacă din modestie, din prudenţă sau din neobişnuinţa de a sintetiza idei. Elena Ceauşescu regreta că omul nu şi-a adus consoarta, crezând că excursia ar fi fost mai animată cu ea, cel puţin din punctul de vedere al conversaţiei şi al serviciului la masă. Eu m-am îndoit. Dovedindu-se mai pragmatică decât soţul ei, femeia n-a făcut nici măcar gestul elementar al simplei prezenţe, lăsând invitata fără companie.

 

M-a consternat marea întâlnire din New York - al cărei organizator am înţeles că era totuşi Casa Albă - cu societatea civilă. Ceva în genul adunărilor electorale văzute prin documentare cinematografice, când se lansează un candidat la preşedinţie sau se întâlnesc în runda finală rivalii rămaşi pe poziţie. Uriaşa sală geme, înregistrând un record de industriaşi şi bancheri pe metru pătrat, întrunind, de asemenea, ziarişti, activişti obşteşti, oameni de cultură de cele mai felurite profiluri. Noi, împreună cu o puzderie de notabilităţi centrale, am fost puşi să-l înconjurăm pe Ceauşescu la tribună - o nesfârşită masă de prezidiu, ca la plenarele judeţene de partid.

Participanţii se ridicau şi puneau în­trebări, menţionându-şi firma sau profesia. Făceau glume, reproduse cu multă greutate de translator, pentru noi fără nici o noimă şi nici un gust. Dar Ceauşescu a plonjat dintr-o dată în atmosferă, ca şi când din copilărie numai printre yankei bogaţi şi reprezentativi s-ar fi învârtit. Nu spunea nici el mare lucru, în afara ideilor bine cunoscute nouă, însă asistenţa se anima, hălăind gălăgios, aplaudând, răsplătindu-l cu feţe deschise, amicale, dornice să se amuze.

Ce era această bună dispoziţie ge­nerală, cu ciudata comunicare dintre new-yorkezi şi o oficialitate străină, de prim rang, venită de dincolo de Cortina de Fier? Americanii erau bântuiţi de un mare interes politic, simţeau nevoia să înţeleagă de-adevăratelea raţiunile atitudinii de stat comuniste?

Dezlegarea enigmei am aflat-o abia la sfârşit, când ni s-a spus că participasem la o adunare "cu intrare", că americanii cumpăraseră bilet ca să-l vadă şi să-l interogheze pe preşedintele României. Se ştie că burghezul care a plătit să se distreze, să râdă, se distrează şi râde chiar fără motiv, ca în orice contract onorabil în care ambele părţi se supun convenţiilor stabilite. Impresarii încasaseră ceva şi cred că se puteau declara mulţumiţi de prestaţia lui Ceauşescu, evident străin de tranzacţie, exploatat în necunoştinţă de cauză.

Şi mai grozav s-a comportat şeful nostru într-o reuniune restrânsă, de club select, a politicienilor şi oamenilor de afaceri, unde ne-am petrecut câteva ore. Nu mai exista masă de prezidiu, stăteam toţi pe scaune, la nimereală, unde ne surprinsese anun­ţarea de către speaker a manifestării importantului oaspete, despre care ame­ricanii nu oboseau să amintească sen­tenţios că e invitatul preşedintelui Nixon (cu care Nicolae Ceauşescu ar fi avut relaţii de prietenie încă de pe când respectivul nu era numărul unu al Americii).

Aici nu cred să se fi plătit bilet, era o reuniune închisă, dar Ceauşescu, învăţând lecţia, s-a comportat ca şi când ar fi candidat pentru preşedinţia Americii sau măcar pentru un post de guvernator ori congressman. S-a ambalat de la început într-o logoree politică.

Mă deranjează poza lui de statuetă napoleoniană de gips. Îşi descheiase haina şi-şi vârâse degetul într-o gaică a vestei, ca un geambaş care vinde cai bătrâni reabilitaţi în ultimul moment. Dar la simandicoasa asistenţă, poza ostenativ-vulgară prindea excelent şi mi-am dat seama că intuiţia şefului nostru funcţionase ire­pro­şa­bil.

Acesta era cadrul cel mai propice pentru exprimarea vocaţiei de lider popular frust, nepervertit la şcoala europeană a po­li­ticianismului de salon, iar consumatorii new-yorkezi de show politic, de spectacol simplu, fără artă şi regie, admirau efectiv talentul nativ al celui pe care-l considerau, ca pe orice politician, un actor în turneu. Sacul îşi găsise peticul.

După SUA, lui Ceauşescu i s-a deschis mai uşor accesul în ţările de tradiţie cultu­rală şi politică ale Europei, unde au fost înnodate vechile legături ale României şi iniţiate al­tele noi. Paralel, s-a orientat ferm spre Lu­mea a Treia - marea familie a ne­a­liniaţilor - care începuse să joace un rol deloc neglijabil în echilibrul politic mondial, în "raportul de forţe", cum se spunea pe atunci."

Dumitru Popescu