Corneliu Mănescu – în "vizorul" ambasadelor şi al Securităţii

Multe invitaţii primea pensio­narul Corneliu Mănescu la înce­putul lui ’89! Cocteiluri, recepţii, deju­nuri şi cine – ambasadorii ţă­ri­lor occidentale şi Americii şi-l disputau pe fostul şef al diplomaţiei româneşti. Funcţiona însă "decretul 408". Nepublicat vreodată, fusese însă "prelucrată" în regim de uz in­tern interdicţia românilor de-a convorbi, în particular, cu străinii.

"Eu n-am ţinut niciodată seama de acest lucru, mi-a relatat Corneliu Mănescu în ultimul an de viaţă (interviu publicat cu titlul "Convorbiri neterminate", reeditat în 2008 de Editura Compania). M-am dus, când eram invitat, la toate ambasadele. Dar şi reprezentanţii străini în România începuseră să aibă probleme. Din cele ce-mi povesteau ambasadorii, li se interzisese şi lor să întâlnească ro­mâni în cadru neoficial. Lui Le Breton i se interzisese să mă întâlnească, să mă mai invite la ambasadă. Am­ba­sadorii mi se plângeau că nu puteau avea cu politicienii români alte relaţii decât cele strict reglementate. Mi se mai plângeau şi de lipsa de cultură în domeniu a ultimului ministru de Externe al lui Ceauşescu, Ion Totu."

Încercase Jean-Marie Le Breton, ambasadorul Franţei la Bucureşti, să contacteze şi demnitari  români în exerciţiul funcţiei, dar îl refuzaseră de frica lui Ceauşescu. Comparându-l cu ei, şi-a mărturisit aprecierea pentru Mănescu. "Artizanii deschiderii spre Vest" a României îi numeşte el pe fostul prim-ministru Maurer (1961-1974) şi pe Corneliu Mănescu în cartea "Sfârşitul lui Ceauşescu" (tradusă de Editura Cavallioti în 1997). "Sub aerele sale de playboy cam nonşalant se ascundea un om fin, competent, cu­nos­când bine politica inter­na­ţi­o­na­lă", scrie acolo diplomatul francez des­pre Mănescu. După anii petrecuţi în Balcani, francezul n-a scăpat însă necontaminat de morbul bârfei bu­cu­reş­te­ne. Astfel, a adăugat la portretul diplomatului şi motivul dizgraţiei sale: frumoasa soţie a lui Mănescu o eclipsa la recepţii pe Elena Ceauşescu!

Nu fusese acesta motiv capital. Ca şi pe ceilalţi foşti ilegalişti – cu ex­cep­ţi­ile care-ar fi contrazis acuza –, Ceauşescu făcuse schimbarea de ge­ne­raţie. Cu activişti "formaţi" în credinţa conducătorului care-i selectase şi înălţase în jilţul puterii. Perso­naje "urcate" şi "coborâte" fără urme din standul vie­ţii publice, după voia soţilor Cea­u­şes­cu.

Cu Corneliu Mănescu fusese însă altfel. Aureolat de reputaţia de-a fi fost primul comunist şi singurul român ales preşedinte al Organizaţiei Na­ţiunilor Unite (1967-1968), Mă­nes­cu era cunoscut în diplomaţia mondială.

Chiar dacă din viaţa publică românească dispăruse din momentul încetării mandatului de mi­nistru de Externe (1972), era viu în memoria colectivă.

Născut în 1916, într-o familie din clasa de mijloc, Mănescu aderase din studenţie la mişcarea comunistă. Fără patimă şi fanatism, do­va­dă fiind întreruperea legăturilor atunci când nu i-a convenit disciplina de partid. Absolvent al şcolii de ofiţeri şi student la drept, când mij­loa­cele financiare sau setea de în­vă­ţă­tură s-au domolit a renunţat la studii şi s-a angajat la Institutul Central de Statistică, condus de ţă­ră­nistul Sabin Manuilă.

În penuria de cadre cu trecut comunist, după răz­boi, Mănescu a "urcat" rapid în struc­­turile politice create pentru îndoctrinarea armatei. Verificările de partid din 1952 i-au scos însă la iveală participarea la recen­să­mân­tul din Transnistria (comandat de Ion Antonescu Institutului de Statistică) şi prezenţa pe frontul de Est. După o etapă de stagnare a carierei, pândit chiar de pericolul arestării în "ancheta Pătrăşcanu", norocul i-a su­râs de unde te-ai aştepta mai pu­ţin. Conducător al turneului efectuat în China de ansamblul artistic al armatei, a fost felicitat, în particular, de însuşi Mao Tze Dun. I-a remarcat calităţile native de diplomat, probabil cu acest prilej, şi Gheorghiu-Dej.

Carismaticul ofiţer a fost o alegere bună pentru reprezentarea independenţei şi "deschiderii" lui Dej peste hotare. A îndeplinit, cu succes, misiunile de ambasador al Ro­mâ­ni­ei la Budapesta (1960-1961), minis­tru al Afacerilor Externe (1961-1972) – timp în care a fost ales preşedinte al celei de-a XXII-a sesi­uni a ONU – şi am­ba­sa­dor al Ro­mâ­niei la Paris (1978-1982).

N-a fost un şef comod pentru subalterni, dar efectele personalităţii sale au amprentat diplomaţia ro­mâ­neas­că. "Înalt, zvelt, cu părul argintiu, întotdeauna bine îmbrăcat, minis­trul avea o înfăţişare de actor ame­rican de tipul Lee Marvin, l-a descris ulterior diplomatul Valentin Lipa­tti (1996). Era respectat şi temut. (…) Avea o intuiţie sigură a situaţiilor şi «fler» la oameni. Cu interlocutorii stră­ini era întotdeauna prudent, alcă­tuindu-şi expunerea din vorbe pu­ţi­ne şi tăceri prelungite, ceea ce fă­cea impresie bună şi masca cu­noaş­te­rea uneori incompletă a problemei respective. (...) Pe scurt, era un cap politic cu un caracter adesea greu de suportat."

În 1989, imprevi­zibilul "fost" – cu prestigiu şi relaţii în străinătate – era "obiectiv" periculos în misiunea "pre­venirii". O mai păţiseră şi altă­da­tă cu el: rechemat din postul de am­basador la Paris, Mănescu "fu­gi­se" la Cozia, stârnind un inedit pe­le­ri­naj. Nu pe stareţul mănăstirii îl că­u­taseră atunci cu­ri­o­şii. Ci pe fostul pre­şe­dinte al ONU – să se fotografieze cu ei.

"Ascultat" acasă (ca toţi foştii şi actualii, de altfel), urmărite de Se­cu­rita­te erau mai ales întâlnirile lui Mănescu cu ambasadorii străini. Despre dejunul luat la Ambasada Fran­ţei în februarie 1989 mi-a po­ves­tit următoarele: "La sfârşitul mesei, ne-am mutat într-un salon unde-am luat un ceai sau o cafea. Acolo l-am ru­gat pe ambasadorul francez, Jean Marie Le Breton, să-mi dea cartea lui Orwel «1984». Şi mi-a dat-o. Dar când mi-a dat-o mi-a adus şi un ziar, o «Scîn­teia» în care scria că fiul lui Răceanu a fost judecat şi condamnat pentru trădare. Nu-l citisem. L-am ru­gat să-mi împrumute ziarul şi l-am pus peste carte. În acest timp, chelne­rul servea cafeaua. În ancheta mea la Se­curitate am fost mult întrebat des­pre acea masă, insistându-se pe amă­nuntele ce putuseră fi date de respectivul chelner. După 1989, am revăzut acelaşi chelner, în acelaşi loc…".    

Din asemenea vizite, fostul diplomat afla şi ştirile externe despre ţara sa. "La începutul anilor ’80, Cea­u­şes­cu era departe de Uniunea Sovietică, dar în acelaşi timp departe de Occident, opina Mănescu în ultima pe­ri­oa­dă a vieţii sale. Relaţiile lui se limi­tau la statele din Africa şi Asia. După ce România fusese prima ţară ce încheiase acorduri de cooperare cu Comunitatea Europeană, în 1989, România ajunsese să fie singura ţară din CAER care nu mai avea raporturi cu acest organism internaţional.

După venirea lui Gorbaciov la putere, Occidentul şi America începuseră să fie foarte interesaţi de el. România îşi pierduse prestigiul de ţară aflată în rândul fruntaşelor din lagărul socialist. Dimpo­tri­vă, trăgea lucrurile înapoi. De­ve­ni­se şi pentru mişcarea socialistă, şi pentru statele occidentale, datorită lui Ceauşescu, un factor care disturba relaţiile internaţionale la care se urmărea să se ajungă. Gorbaciov era foarte pe placul occidentalilor când vorbea despre faptul că trebuie să construim o «Casă Europeană». Le plăcea în special francezilor, pentru că aici regăseau conceptul lui de Gaulle de «Europa patriilor».

Ceauşescu dădea în replică «Europa unită a naţiunilor libere şi independente». În mintea lui, probabil, nici nu-şi dădea seama că era imposibilă existenţa unei ţări izolate, că sunt întotdeauna nişte configuraţii po­li­ti­ce internaţionale din care faci par­te… Cum să lauzi minţile oamenilor pe care i-a avut pe lângă el şi care-l lăudau pentru asemenea aiureli din care reieşea că România era buricul pământului şi că noi putem trăi în mijlocul Europei «liberi şi independenţi», fără legături cu nimeni, făcând ce-l tăia capul pe Ceauşescu şi oamenii lui? În anii aceştia din urmă ai puterii lui Ceauşescu trebuie căutate multe dintre relele din timpul de-acum. Atunci am rămas în urmă ca ungurii în 1944."

În februarie 1989, Corneliu Mă­nes­cu se întâlnea şi cu alţi foşti ilegalişti, pregătind "scrisoarea celor şa­se". Din rapoartele Securităţii des­pre convorbirile lui cu Bârlădeanu şi Apostol nu s-a păstrat însă nimic.