Cristina Ţopescu: Am fost în patru închisori

A încercat să fugă din ţară în septembrie 1989, pentru a ajunge la mama ei, în Germania. A cunoscut pe propria piele regimul închisorilor ceauşiste.
Redăm în cele ce urmează mărturia tulburătoare a Cristinei Ţopescu.

Născută la 4 iulie 1960 la Oradea, Cristina Ţopescu a fost de mică atra­să de mirajul televiziunii. În pe­rioada 1970-1979 a apărut la nu­me­roase emisiuni de copii şi ti­neret, după care i-a fost interzis să mai intre în TVR, din cauza dosarului familiei Ţopescu (tatăl căzuse în dizgraţia regimului comunist, iar mama era plecată în Germania). După absolvirea Facultăţii de Limbi Străine, secţia engleză-italiană, Cristina a dat meditaţii, a fost co­rector la Contemporanul şi a înce­put să scrie în revista Cinema. Din cauza aceluiaşi dosar la "Secu", nu se putea angaja cu carte de muncă. S-a apucat să traducă filme care circulau pe casete video.

"Nu m-am gândit niciodată să-mi părăsesc ţara. Întotdeauna după o săptămână, două de stat prin străi­nătăţuri mi se punea un nod în stomac, un gol, sau nu ştiu cum să-i zic, ceva-ul ăla căruia i se spune, îndeobşte, dor. Sistemul în care am trăit a avut însă «calitatea» de a-i îndepărta şi pe cei mai legaţi de glie dintre noi. Am fost plecată de patru ori la mama mea, începând cu vârsta de 16 ani. De fiecare dată m-am întors la timp şi n-am avut nici cea mai mică problemă. Pentru că însă, odată devenită studentă, am refuzat elegant să fiu membră de partid, din acel moment n-am mai pupat, ca să zic aşa, plecare peste hotare. Între timp, tatăl meu devenise din ce în ce mai «nongrat» în regimul ceauşist, din ce în ce mai antipatic Cabinetului 2.

De ce? Pentru simplul motiv că avea prea multă popularitate şi că era prea iubit. Or, un singur om putea fi adulat de popor, nu?! Ca să nu mai vorbim că tatăl meu a avut şi curajul de a spune ceea ce crede într-o vreme în care mulţi dintre cei care vorbesc acum pe toate posturile sau pe unde-apucă tăceau chitic. Sau chiar ridicau osanale cu mult sârg. Curaj care l-a costat mult, după cum toată lumea ştie. Se pare că asta nu îi împiedica pe prietenii mei, Caţa­vencii, de pildă, să-şi râdă de el, de câte ori pot, aşa cum o fac cu orice baron local, bunăoară. Păcat că nu mai avem nici un Dumnezeu, nici cei mai talentaţi dintre noi... Păcat."


DISPERARE
"Familia Ţopescu începuse aşadar să aibă oarece probleme: telefoane ascultate, se pare chiar microfoane pe ici, pe colo, prin casă şi alte acareturi din arsenalul binecunoscut. Eu, fata tatălui meu, cu notorietate mult mai mică, dar cu gura mare şi neanimată de dorinţa arzătoare, nici conformistă măcar, de a deveni membră PCR, sigur că trebuia să suport consecinţele de rigoare.

Faptul că nu mai puteam pleca la mama mea, că nu mai eram un om liber nici din acest punct de vedere, ar mai fi fost cum ar fi fost, dar când mama mea s-a îmbolnăvit, suspectă fiind de cancer de pancreas, paharul s-a umplut de-a binelea. Având un oarecare simţ al aventurii, am hotărât că singura soluţie era, oricât de nebunească, să fug. Nu-mi face mare plăcere, mărturisesc, să scriu despre asta. Cred că sunt oameni care au îndurat mult mai mult, care au făcut ani grei de închisoare în ţara asta. Şi pe urmă, nici nu ştiu dacă fuga poate trece drept o formă de protest. E, mai curând, un a­ban­don, e un fel de «ia mai dă-i în... mama lor pe-ăştia...», e un risc asumat, dar nu e un act de mare eroism.

A fost o teribilă ocazie de a cu­noaş­te pe propria piele regimul închisorilor ceau­­şiste, metodele slugilor lui şi lumea ex­trem de interesantă şi complexă, drama­tică, pe alocuri, a celor din spatele gratiilor. Mă bu­cur că am avut această experienţă! Tatăl meu a trăit cu teama că, după cele trei luni şi cinci zi­le petrecute în patru închisori (două aresturi şi două penitenciare), voi ieşi de-acolo trau­matizată, dacă nu cumva chiar... cu un psihic foarte zdruncinat. Nici vorbă de aşa ceva! Chiar dacă, pe perioada detenţiei, am avut şi mo­mente de disperare, deloc vizibile pentru cei care mă anchetau, am ieşit din aceste în­chi­sori mai puternică decât oricând. De-atunci ştiu că sunt un om foarte puternic, că greul îmi mobilizează resorturi interioare pe care nici nu le bănuiam. Aşa ni se întâmplă tuturor."
TENTATIVA DE EVADARE
"Am plecat din Bucureşti într-o zi de toam­nă a anului de graţie 1989. Cu gândul să ajung la Herculane, de unde pleca grupul de români hotărâţi să-şi părăsească ţara, fiecare cu motivele lui. Aveam două călăuze, ţigani. Nicu şi Gheorghe. Două caractere puternice, doi ţigani care, deşi făceau asta pentru bani de ceva timp, aveau valori morale mai clare decât mulţi dintre români. N-am fost niciodată ra­sistă şi cred că în toate seminţiile sunt oa­meni şi oameni. Şi mai cred că mulţi dintre români nu mai dau prea mulţi bani pe principii morale, pe corectitudine şi pe cu­rajul de a te opune. Despre fair-play, tema pe care tatăl meu tot perorează în van de atât timp, ce să mai vorbim...!

În loc să plecăm imediat spre graniţă (cea cu Iugoslavia, pe la Moldova Nouă), a trebuit să mai zăbovim zile bune la Reşiţa şi la Herculane, zile de aşteptare ce păreau interminabile. Pentru că Gheorghe şi Nicu erau şantajaţi. Un anume Baronu', perso­naj al lumii interlope din vremea aceea, român şi el (sau ţigan?), le cerea celor doi să aducă mai mulţi ţigani în Germania pe care să-i pună la muncă acolo. Adică trafic de carne vie se cheamă că făcea acel personaj cu nume care are rezonanţe până în ziua de azi. Numai că baronii de acum se îndeletnicesc cu alte forme de trafic, mai subtil, dar şi mai lucrativ, se pare.

Uite-aşa ne-am adu­nat, sau am fost adunaţi, mai exact, 31 la număr. Orice om cu scaun la cap tre­zindu-se într-un asemenea scenariu supra­realist (31 de oameni care încercau să treacă graniţa pe jos, la sârbi, despre care se ştia că, dacă te prindeau, te dădeau înapoi la troc, în schimbul altor... produse, asta în cazul în care nu erai împuşcat în spate de grănicerii români) ar fi renunţat. Când eşti revoltat, sătul de ce i se întâmplă familiei tale şi ţie, implicit, şi când mai eşti şi disperat că ai putea să nu-ţi mai vezi mama în viaţă niciodată, nu mai încape însă nici raţiune, nici prudenţă. Mergi înainte, fie ce-o fi.

După vreo două ore pe un drum forestier, într-un camion cu un şofer cu cuţitul la gât ca să ne ducă la destinaţia dorită, după alte trei ore de mers de-a buşilea în zona graniţei, pe o noapte cu lună plină (ghinion!), printre cabluri detectoare care, dacă erau atinse, declanşau alarma, după un marş susţinut în şir aproape indian, dar format din câţiva români, mulţi ţigani şi ţigănci cu copii de doar câteva luni în spate, adormiţi cu Diazepam, cu din ce în ce mai puţine haine pe noi, pentru că după ce trecusem printr-o apă, uzi fiind, trebuia să scăpăm de balastul hainelor devenite grele pentru că erau ude, după toate astea, am ajuns, în sfârşit... pe fâşie."
FOCURI DE ARMĂ
"Ca într-un film prost, în care eroii pozitivi sunt prinşi de cei negativi în ultima clipă şi niciodată mai devreme, acolo, în locul de unde deja se putea vedea libertatea sau măcar jumătate din ea (pentru că trebuia să mai treci totuşi şi de sârbi), aventura noastră s-a oprit brusc. Am auzit câteva focuri de armă trase în aer, am fost puşi pe burtă, cu câini-lupi şi puşti deasupra noastră şi admonestaţi în «dulşele grai moldovienesc» («Pi burtă, mă, că trag!») de câţiva flăcăi neaoşi, cărora în scurt timp li s-au alăturat alţii, la fel de zeloşi şi de încântaţi de captura grasă pe care o făceau.

Urât sentiment am avut... Nu de teamă, ci mai curând de neputinţă, de necaz şi de revoltă că Dumnezeu n-a ţinut cu noi când mai aveam atât de puţin până la libertate. Mai târziu am înţeles că Dumnezeu n-a vrut să-mi îngăduie libertatea aceea pentru a nu o rata apoi pe cea de a mă vedea liberă în propria ţară şi de a trăi momentele magice ale Re­voluţiei. E simplu: dacă aş fi reuşit, nu aş mai fi fost în decembrie '89 aici, aş fi trăit Re­voluţia, probabil, plângând în faţa televizorului în Germania. Sunt foarte fericită că am fost atunci în ţară, la Universitate, la Televi­ziune şi pe străzile unui Bucureşti care, după strigătul de luptă al Timişoarei, a înţeles că nu poate să mai stea nici el deo­parte. Am fost mândră atunci de românii mei aşa cum rar mi se mai întâmplă acum, cu tristeţe o spun. Trei luni de închisoare au fost, poate, tributul pe care Cel de sus a crezut că trebuie să-l plătesc ca să trăiesc cu toată fiinţa mea întâmplarea aceea de graţie care a fost Re­voluţia din '89.

De pe graniţă am fost «conduşi», cu puşca între omoplaţi, la batalionul de la Oraviţa, acolo am fost aliniaţi în faţa soldaţilor care de care mai spirituali, mai ales cu femeile din grup, acolo mi s-a plimbat puţin puşca pe gât şi mi-au auzit urechile tot felul de complimente de soldat care nu văzuse femeie de ceva timp, dar tot acolo, după ce una dintre călăuze a spus cine sunt, pentru ca lucrurile, în ce mă priveşte, să nu... degenereze, am curăţat apoi cartofi cu soldaţii la bucătăria garnizoanei. Aceiaşi soldaţi, nu tocmai gentlemani cu mine până atunci, acum îmi spuneau că sunt frumoasă, că ei îl iubesc pe tatăl meu şi că... şi ei sunt tot stelişti. Măi să fie! «Hai Steaua!» devenise, dintr-un slogan de galerie pe stadion, o formă de complicitate care altfel nu putea fi exprimată. Dacă până la acel moment, şi nici după, numele Ţopescu nu mi-a servit deloc, ba dimpotrivă, în rândul soldaţilor, el a avut atunci un efect magic. Pentru că, oricât de zeloşi sau îndobitociţi ar fi fost, soldaţii îl iubeau toţi pe Ţopescu. Unul dintre ei mi-a strecurat chiar un bileţel cu numele şi numărul lui de telefon pentru că, după ce se libera, la o eventuală nouă tentativă a mea, mă putea ajuta să fug.

După două zile de Oraviţa am fost dusă la Reşiţa, în arest, unde am stat o lună. Era acolo un căpitan pe nume Smida, analfabet şi ţâfnos, acum sigur colonel, cel puţin (?!), care a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să mă înfunde cât mai tare, mai era şi un maior de securitate Alexe (oare chiar aşa îl chema?!), care venea de la Bucureşti, săptămânal, special ca să mă ancheteze pe mine. Mă servea cu cafea şi ţigări BT în timpul interogato­riului şi, după căpitanul Smida, îmi părea un lord englez.

Era şi un gardian Miron, aproape inocent, care ne aducea pe ascuns ciocolată, din când în când, mie şi colegei mele de «cameră», Gena, o balerină de la Operă care făcea parte din acelaşi grup cu mine (de care m-am legat foarte tare şi, despre care, din păcate, nu mai ştiu nimic... era undeva prin Germania la un moment dat). Tot prin gardieni, unii băieţi totuşi de treabă, le tri­miteam ţigări lui Gheorghe şi lui Nicu, de care de asemenea mă simţeam foarte legată. Pentru că acolo, în închisoare, funcţionează o solida­ritate pe care cei care n-au trecut pe-acolo cu greu o pot înţelege. Erau ca fraţii mei, aşa simţeam. Ca să nu mai vorbim că în timp ce eu eram supusă unor interogatorii, epuizante nervos, dar fără nici măcar o palmă (aveau, în mod straniu, un soi de respect faţă de numele meu), ei erau nu bătuţi, ci literalmente măcelăriţi. Şi noi ştiam asta. Aveam deja «sursele» noastre, credeţi-mă, chiar dacă nu eram încă ziaristă... Dispreţul faţă de opresor şi solida­ritarea cu ceilalţi oprimaţi îţi dă o forţă teribilă!"
PRINTRE "CIRIPITOARE"
"N-am plâns niciodată, la nici o anchetă, nu m-am lamentat, nu m-am rugat de nimeni pentru nimic şi mi-am susţinut crezul cu o inconştienţă care ar putea trece drept curaj. Eu, însă, o fire mai băieţoasă şi mai voluntară fiind, nu ştiu dacă eram atât curajoasă, cât revoltată şi pornită împotriva «lor», într-atât, încât pentru nimic în lume nu le-aş fi dat nici cea mai mică satisfacţie. Sigur că refuzul de a coopera, ba chiar atitudinea ostilă şi obraznică nu m-au ajutat deloc.

Mandatele de arest veneau unul după altul. Am fost dusă apoi la penitenciarul de la Timişoara de pe Popa Şapcă. Acolo mi-am făcut multe prietene. Printre făcătoare de paşapoarte false (despre una se spunea că e «ciripitoare», adică, turna pe  toate, infiltrată, şi că trebuie să fiu atentă ce vorbesc, dar eu tot nu prea eram), printre ţigănci hoaţe de buzunare, care mă iubeau şi mă apărau de alte «colocatare» pentru că, deşi mă chema Cristina Ţopescu, erau impre­sio­na­te că «nu eram încrezută şi nu-mi dădeam aere de fata lu' Ţopescu». Îmi povesteau despre iubiţii lor, unii dintre ei închişi între aceleaşi ziduri, şi-mi mai şi ghiceau.

La Popa Şapcă a existat şi un colonel Bora, colonel de contrainformaţii (adică un CI-ist), care, pe şest, îmi dădea cărţi să citesc, ca să-mi mai omor timpul. Chiar dacă erau «Fraţii Jderi» sau «Neamul Şoimăreştilor» pe care le citisem în şcoală. Abia acum le savuram. Tot acolo am mâncat mult usturoi ca să rezist la frigul din celulă şi ne trezeam în fiecare dimineaţă la 4:00 jumătate ca să dăm raportul, după care luam «micul dejun» (când aveam mămăligă cu magiun era sărbătoare), stăteam pe marginea patului toată ziua, pentru că să te întinzi în pat era, se-nţelege, interzis. Îi datorez mult colonelului Bora şi-i mulţumesc mult pentru că mie, personal, mi-a făcut cât bine a putut. Erau şi oameni în lumea aceea, nu doar... bestii."


DIN IAD ÎN RAI
"După o altă lună de Popa Şapcă, am fost trimisă pe cursa de deţinuţi la Jilava. Acolo am stat doar câteva zile, iar apoi am ajuns la Rahova, în arest, unde periplul meu s-a încheiat. La proces am fost dusă în «uniformă», adică în zeghe. Mi-am văzut prietenii în sală, toţi încercând cu disperare să-mi prindă privirea şi să-mi arate că sunt alături de mine. Atunci mi-a fost cel mai greu să nu plâng. Ba cred că mi-a scăpat o lacrimă, fir-ar să fie!

A fost, slavă Domnului, un si­mulacru de proces. La Timişoara deja începuse Revoluţia, Bu­cu­reş­tiul începea să fie în fierbere şi el, Mircea Lu­cescu, prietenul nostru, vorbise cu pro­curorul general şi cu tot felul de generali, iar procuror la proces, absolut din în­tâmplare, a fost fratele unui bun prieten al meu. Se numeşte George Carp şi n-am să uit nici­odată ce a făcut atunci pentru mine.

Vă puteţi imagina un procuror care ţine o pledoarie demnă de cel mai înfocat avocat, de fapt? El mă apăra, nu mă acuza! Era halucinant, nu-mi venea să cred. A fost ceva, ca să vă imaginaţi mai bine scena, gen procesul lui Ceauşescu cu avocaţi care, de fapt, erau procurori, doar că invers. Procurorul George Carp mă apăra, nu mă acuza şi specula toate circumstanţele ate­nuante pe care chiar le aveam (boala mamei, faptul că-mi fu­sese refuzat dreptul de a mă duce s-o văd), iar avocatul Viorel Pascu şi-a făcut trea­ba cum nu se poate mai bine şi mai emoţionant.

De la trei ani, cât intenţionau să-mi dea cei care «iubeau» familia Ţopescu, datorită unor oameni ca Mircea Lucescu, George Carp şi Viorel Pascu, probabil şi graţie situaţiei din România acelor zile, am primit trei luni, adică jumătate din şase luni, minimum de pedeapsă pentru infracţiunea de tentativă de trecere a frontierei. Pentru infracţiunea de a fi o «trădătoare de ţară». Pentru că aşa era atunci, noi cei care ne iubeam cu disperare ţara, dar o părăseam pentru că regimul nu ne iubea el pe noi, eram cata­logaţi ca trădători.

Am ieşit din arest de la Rahova la 19 decembrie 1989 şi două zile mai târziu am ieşit în stradă. Ştiţi cum e «să te duci la Revoluţie» aproape direct din închisoare? Înălţător!!! Nu e nimic însă senzaţional în ce am trăit eu comparativ cu sacrificiile atâtor oameni cu adevărat curajoşi. A fost însă o experienţă pe care nu-mi pare deloc rău că am avut-o. Dimpotrivă! O experienţă care, cu si­guranţă, a avut un rol capital în traseul meu ulterior. În cel interior, de om."

Citește pe Antena3.ro

Cea mai rară și mai stranie pasăre de curte. Cum arată găina cu carne neagră, care costă 2.200 de euro