Cu mic, cu mare la cules de pe tarlale

Producţia la hectar s-a realizat şi în 1989 cu forţă de muncă din licee, facultăţi sau din clasele primare. Indiferent dacă erau de la sat sau de la oraş, de la câmpie, deal, munte sau mare, indiferent de categoriile sociale din care proveneau, toţi elevii şi studenţii îşi aduceau obşteasca lor contribuţie la realizarea planurilor anuale, pentru ca republica socialistă să înainteze pe noi culmi de civilizaţie şi progres.

Aşa că toţi care aveau două mâini şi două picioare mergeau vara pe câmp, la cules. "Cea mai haioasă amintire o am de la prima deplasare la cules de roşii la o fermă de lângă Bucureşti. Pe noi ne duceau în comunele de pe lângă Sectorul 1, fiind la Liceul Economic nr. 1 de lângă ASE. Eram în clasa a noua, iar eu nu fusesem niciodată la ţară şi nici la piaţă, pentru că eram o răsfăţată. Am ajuns pe tarla şi după vreo 10 minute întrebam unde-s roşiile. Atunci mi-am dat seama că eu de fapt călcam pe ele. Nu mă aşteptam să fie atât de jos. N-aveau araci. Simţeam eu sub picioare că făcea ceva fleoşc-fleoşc, dar nu mi-am imaginat că alea erau roşiile pe care trebuia să le culegem", îşi aminteşte Elisabeta Mayer.

Cariera ei în contabilitate putea evolua foarte bine şi fără experienţa culesului la câmp, dar a fost musai să participe, sancţiunile fiind foarte serioase în acele vremuri pentru cei care se sustrăgeau mişeleşte de la munca în folosul comunităţii. Dar sancţiuni existau şi pentru cei care participau la cules, din diverse motive invocate de supraveghetori. "Într-o zi ne-am trezit la sfârşitul programului obligatoriu de cules de roşii că trebuie să aducem bani de-acasă. În urma unor calcule foarte sofisticate ale domnilor de la fermă a rezultat că nu reuşiserăm să ne achităm datoriile prin munca depusă, nici măcar pentru transportul cu autobuzul la locul faptei. N-a fost mare nenorocire, pentru că «furam» cu voie de la CAP. După culesul de roşii puteam pleca acasă cu o găleată cu suc de roşii, de la ardei plecam cu o sacoşă plină ochi, de la struguri fiecare pleca cu cel puţin un kilogram, la fel şi la mere, iar la faţa locului se mânca de voie", povesteşte şi Cornel Dima, un avocat din Alba-Iulia cu vastă experienţă agricolă.

Ajunşi în câmpul muncii foarte timpuriu, copiii răsfăţaţi de la oraş, în special bucureştenii, descopereau diverse metode de distracţie, chiar şi în cele mai grele munci. "Cel mai drăguţ era în pauze, la cules de roşii, pentru că n-aveam apă. Trebuia să ne ducem la vreo doi kilometri să ne spălăm, dar ne-am spălat până la urmă cu roşii. Erau roşii de-alea galbene, mari. Pe urmă a urmat şi o bătaie cu roşii, din care-am ieşit toţi plini de suc dulce şi lipicios din cap până-n picioare. Pentru asta mi-a scăzut atunci şi nota la purtare pe trimestru. Am avut 9 pentru indisciplină în practică", îşi mai aminteşte Elisabeta Mayer.

Nu toţi aveau noroc de supraveghetori indulgenţi, dar de cele mai multe ori se puteau bucura de producţie măcar la faţa locului. "După roşii am fost la cireşe. Acolo am mâncat aşa de multe cireşe, că am avut probleme cu stomacul o săptămână. Ne duceau dimineaţa şi ne întorceam acasă seara târziu, cu nişte autobuze jegoase, oribile. Iar la plecare ne controlau prin buzunare, prin genţi, să nu plecăm cu ceva de pe câmp. Dar mâncam acolo cât puteam. Treaba asta se întâmpla în timpul vacanţei, chestie care m-a enervat îngrozitor. La roşii şi la cireşe a fost distractiv. Cel mai rău a fost la cartofi. Plouase când am fost prima dată şi să scoţi cartofii din pământul ud era o «fericire». La fasole a fost cel mai cumplit. Stăteam aplecaţi toată ziua şi ne mai bătea şi soarele-n cap pe câmp. Teoretic, ar fi trebuit să participe la cules şi profesorii, dar mai mult dădeau din gură", mai spune contabila.

Programul de muncă agricolă obligatorie nu era la fel în toate zonele ţării. Dacă bucureştenii mergeau să presteze în folosul comunităţii în vacanţe, altora li se părea mai eficient să-i ducă pe elevi la câmp în timpul programului de şcoală sau duminica, vacanţa rămânând liberă. "Ne-nghesuiau pe toţi din şcoală în două autobuze cu burduf şi ne duceau la cules de roşii, de sfeclă, de porumb şi ce mai era pe-acolo, prin împrejurimi. O singura dată am fost la roşii, dar a fost cea mai distractivă ieşire la câmp, pentru că, bineînţeles, s-a lăsat la sfârşit cu o bătaie colectivă cu produsele culese. Cel mai des mergeam la porumb, aproape în fiecare săptămână. Aveam două ore de lucru manual, pe care nu le făceam pe timpul verii, pentru a rămâne timp de practică agricolă. Ne urcau repede în autobuze şi prestam la câmp. Mergeam de obicei prin împrejurimi, dar ne mai duceau şi la Pecinega, la Albeşti, pe unde aveau nevoie. Dacă lipsea vreunul, mergeau după el acasă cu autobuzul. Au venit după mine într-o zi şi m-au luat din pat.

N-aveam ce să fac, deci m-am dus la cules. Ca să putem lipsi, dacă ne îmbolnăveam, aveam nevoie de scutire medicală. Dar la faţa locului ne orientam noi cumva. Ne mai trimitea câte un profesor la cules de zmeură şi ne scutea de munca agricolă. Oricum, era distractiv", povesteşte şi Eduard Damian, din Mangalia.

Toate aceste distracţii făceau mai frumoase zilele de practică ale elevilor şi studenţilor în 1989 care nu erau permise în primele decenii de după instaurarea comunismului, când totul se desfăşura cu o supraveghere atentă a mai-marilor partidului, iar abaterile se penalizau drastic. Ultimii ani ai regimului au adus însă o dulce relaxare şi în aceste practici, iar munca patriotică devenise prilej de relaxare pentru mulţi. De suferit aveau numai planurile la hectar...