x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cum a refăcut Mitropolitul Antonie Mănăstirea Brâncoveanu

0
Autor: Daniela Cârlea Şontică 26 Sep 2009 - 00:00
Cum a refăcut Mitropolitul Antonie Mănăstirea Brâncoveanu Ilarion Ţiu/


În vreme ce în ultimii ani ai comunismului în Bucureşti se demolau biserici, iar în cel mai bun caz erau translate şi ascunse după blocuri, Mitropolitul Antonie Plămădeală al Transilvaniei reuşea în 1985-1989 să refacă incinta Mă­năstirii seculare de la Sâmbăta de Sus, vechea ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu.

Este surprinzător că a început şi a dus la bun sfârşit un asemenea demers, cu toate că avusese şi înainte de aceasta realizări gospodăreşti notabile pe unde fusese aşezat în ranguri ecleziale. Ca episcop al Buzăului şi Vrancei, vlădica Antonie a restaurat clădirile episcopale şi seminarul din Buzău, a dispus restaurarea a peste 15 bi­serici-monument din eparhia sa, apoi, ca Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei, Crişa­nei şi Maramureşului, a construit o clădire nouă la Schitul Păltiniş, unde a permis apoi să fie înmormântat filosoful Constantin Noica, un bun prieten al său, la îngroparea căruia, în 1987, a ţinut singura cuvântare.    


"SE APROBĂ!" CONSTRUIREA UNUI DEPOZIT DE PATRIMONIU
Ajuns în scaunul de la Sibiu în 1982, Mitropolitul Antonie a aşteptat numai un prilej bun pentru a pune în aplicare mai vechea sa dorinţă de a reface ctitoria lui Brâncoveanu-Vodă, unde se formase spi­ritual la începuturile sale călu­găreşti, în vremea părintelui Arsenie Boca, în 1946. Ocazia aşteptată s-a ivit când, deplasat la Bucureşti cu treburi administrative, a fost invitat de Patriarhul Justin să asiste împreună la mutarea pe şine a Bisericii Olari.  

Într-un amplu interviu acordat lui Carmen Dumitriu şi lui Dragoş Şeuleanu (publicat în cartea "Amin­tirile Mitropolitului Antonie Plămă­deală"), ierarhul a povestit: "Acolo (la Olari - n.r.) m-am întâlnit cu preşedintele Consiliului de Cultură, care era şef la Casa Scînteii, dar era cu rang de ministru, de profesie muncitor, era tipograf.

El s-a prezentat: «Sunt ministrul cutare, lucrez la Casa Scînteii...». El conducea Cultura! Era chiar mai mare decât Tamara Dobrin şi chiar mai mare decât Suzănica Gâdea. Atunci eu, profitând că Justin şi cu cei care mai erau de la Patriarhie, vreun consilier, se uitau la rotiţele alea pe care era pusă biserica, l-am luat deoparte şi i-am spus: «Domnule ministru, eu sunt Mitropolitul Ardealului, uite ce e, vreau să vă spun un lucru de taină, vreau să refac Mănăstirea Sâm­băta».

Deci eram înainte de '85. (Bi­serica Olari s-a translat în două eta­pe, la 22 septembrie 1982 şi la 5 de­cembrie 1983. Este posibil ca întâlnirea să fi fost în ultima etapă - n.r.). «Vreau să refac Mănăstirea Sâm­băta, ctitoria lui Brâncoveanu, din care nu a mai rămas decât o bise­ricuţă. Încolo e iarbă. Eu aş vrea să refac această mănăstire în stil brâncovenesc, să fie un mare monument de cultură şi de spiritualitate a întregului Ardeal şi chiar a Ţării Româneşti. Ştiu că dumneavoastră sunteţi cel mai mare şi că o auto­rizaţie pentru o astfel de lucrare ar trebui să aibă aprobarea dumnea­voastră. Mi-aţi putea aproba?».

El a stat puţin, s-a gândit, s-a uitat la mine şi, a zis: «Părinte, ştii ce, eu peste şase luni mă pensionez, nu-mi pasă dacă o să mă pensioneze peste trei sau peste una, mâine să am hârtia!». I-am făcut hârtia, fiind încă în Bucureşti. A doua zi am trimis-o printr-un curier să i-o dea lui. Era scris: «Domnule ministru, vă rog să fiţi de acord să încep nişte lucrări de reparaţii la Mănăstirea Brânco­veanu, Sâmbăta de Sus, fostul judeţ Făgăraş, unde să pot aduna elemente de patrimoniu din judeţul Făgăraş». Atât, aşa mi-a spus el s-o fac. El pune data şi scrie: «Da, se aprobă». Dă hârtia la cancelarie, i se face pe loc un răspuns şi, când a venit curierul meu, a venit cu răs­punsul: «Se aprobă lucrări de res­tau­rare la fosta Mănăstire Sâm­băta, unde Mitropolia urmează să organizeze un depozit de patrimoniu din jurul ei, din părţile Făgă­raşului». Pe baza acestei hârtii am făcut eu Sâmbăta. Fără acest om nu puteam face Sâmbăta. (...)
Eu cunoşteam Sâmbăta din '46. A fost un fel de recunoştinţă a formării mele care a început aici, la mănăstire, pe vremea părintelui Arsenie Boca. Atunci când mi-a venit momentul potrivit, sigur că am încercat şi, iată, am şi reuşit să refac mănăstirea, cum probabil n-a fost nici la început. N-am găsit urme deloc. Am construit conspirativ, să zicem. În loc să facem nişte depozite pentru patrimoniu, iată ce am făcut: o mănăstire cu biserică, cu sală de mese, cu bucătărie, cu palat brâncovenesc şi cu chilii, cu tot ce-i trebuia ca să fie mănăstire. Ne-am sfătuit atunci cu mari personalităţi, respectiv cu arhitectul Nicolae Diaconu, cu profesorul Răzvan Theodorescu, cu care m-am consultat în probleme de istorie şi artă bisericească, cu domnul ingi­ner Ţiţaru şi cu alţii. Toţi am lucrat sub regim de conspiraţie, în sensul că oricine ar fi întrebat de afară ce facem spuneam: «Facem un depozit de patrimoniu». Iar între noi vorbeam cum să facem o mănăstire funcţională".

Ce spuneau ceilalţi ierarhi şi oameni din biserică, apropiaţii Mitropolitului, despre îndrăzneţul proiect? Ierarhul a răspuns: "Spuneau că-s trăsnit, cum de îndrăznesc să încep aşa ceva şi fără să am bani. Totul am făcut cu banii Mitropoliei, cu bani pe care i-am strâns leu cu leu, inclusiv banii din vreo 20 de cărţi ale mele. Ban cu ban. Şi fără ajutorul nimănui! Dacă aţi văzut cumva afară nişte liste cu donatori, aceia sunt donatori după 1993, când mănăstirea era gata, şi cu banii aceia am să fac eu Academia de alături". Mitropolitul a mai spus că nu a făcut niciodată o colectă, nu a cerut bani anume de la nici un credincios, dar toţi banii de la slujbele mănăstirii se duceau în materialele de construcţie.


"AM CĂRAT CĂRĂMIDĂ ŞI CIMENT CU TRACTORUL"
Pe vremea aceea, la Mănăstirea Sâmbăta erau în jur de 20 de călugări, iar stareţul de atunci, arhimandritul Veniamin Tohăneanu, alături de economul de atunci al mănăstirii, arhimandritul Ilarion Urs, i-au acordat tot ajutorul şi au muncit cot la cot cu muncitorii.

Părintele Ilarion Urs, numit între timp stareţ, ne-a povestit cum s-au derulat lucrările la construirea impunătorului ansamblu brâncovenesc:
"Eu aveam 28 de ani când am venit în mănăstire, în 1983. Când am venit aici, era numai o bisericuţă într-o poiană, înconjurată de un gard viu şi câteva chilii. Nu ştiam exact ce se întâmplă când au apărut în curte un excavator şi un buldozer, pe urmă un inginer şi vreo 20-30 de muncitori. În primul an s-a făcut parterul clădirilor. Devizul s-a făcut în contul unui depozit pentru icoane vechi care ar fi urmat să fie depozitate şi păstrate în mod corespunzător, altfel nu ar fi primit nimeni vreo aprobare pentru aşa ceva. Devizul a trebuit făcut pentru o lucrare cu va­loare sub 5 milioane de lei, altfel am fi avut nevoie de semnătura Cabinetelor 1 şi 2. În 1985 au mai venit doi ingineri şi la un moment dat erau 100 de muncitori, îi adusese ÎPS Antonie ca să lucreze mai repede, avea impresia că lucrul merge prea încet. S-a construit pentru ei o sală de mese mai mare şi o bucătărie pe măsură ca să aibă unde mânca.

Am lucrat mult atunci, toţi călugării eram angrenaţi direct la muncă. Eu conduceam tractorul până la gara din Voila, unde veneau cărămida şi cimentul. Vreo doi ani am condus aşa fără să fi avut permis şi îmi era teamă, dar nu m-a oprit nimeni niciodată. La un moment dat, a venit un zvon că se va construi o centrală nucleară în zonă şi că va sosi Nicolae Ceauşescu într-un elicopter. De teamă să nu vadă materialele de construcţie din curtea mănăstirii, pentru că era multă cărămidă, am chemat oameni din cartierul ţigănesc al satului şi împreună am aşezat cărămida şi am acoperit-o să nu fie văzută de sus.
De două ori a venit în inspecţie Ion Radu, prim-secretarul judeţului Braşov, care a vrut să vadă ce facem noi acolo. A intrat pe poartă şi ne-a cerut să oprim lucrul, ne-a cerut devizul, proiectul, dar cel pe care l-a luat la întrebări era şoferul unei basculante. Curajos, omul i-a zis: «Dar dumneavoastră cine sunteţi să cereţi să oprim lucrul?». I-a răspuns cu o întrebare: «Dar dumneata cine eşti?». «Şoferul!», i-a spus acela... şi Radu, care era foarte dur, şi-a pus oamenii să măsoare temeliile şi fundaţiile, să vadă dacă nu am depăşit cumva ce era în documente. Dar eram corecţi şi ne-a lăsat în pace. Bineînţeles, la noi în documente scria «depo­zit de icoane», «cameră de tratat icoane vechi» şi aşa mai departe.

Altarul paraclisului de la etaj avea zid în loc de iconostas. Dacă venea cineva să controleze să nu vadă că acolo se construia un paraclis, ci să creadă că face parte din complexul muzeal. Zidul s-a înlăturat în 1990, după căderea comunismului. Atunci, în decembrie 1989, au venit oamenii de prin sat, spunându-ne că vor să vadă şi ei unde avem buncărele. Ziceau că ştiu ei că avem un tunel pe care şi l-a făcut Ceauşescu aici, la mănăstire! Le răspundeam în glumă: Da, este un tunel care ajunge până la Bucureşti! Ei credeau aşa, pentru că mulţi din cei care munci­seră la trapeză au văzut ce lucrare temeinică am făcut, a trebuit să punem 40 de tone de fier, plus betonul turnat şi tabla groasă. A trebuit să fim precauţi, deoarece lacul este mai sus decât clădirile din incintă şi le-ar fi inundat.

Ne-am descurcat atunci cum am putut, pe devizul nostru scria că lucrările se execută prin săpătură manuală, nu aveam dreptul legal la macarale şi excavatoare. Toate utilajele şi maşinile cu care am lucrat au fost împrumutate prin bunăvoinţa unor oameni de pe şantierele din jurul nostru. Ajutor am avut de la hidrocentralele de la Voila şi Olteţ, macaralele lor ne descărcau cărămida şi cimentul venite de la Jimbolia. Şi şantierul de construcţii din Făgăraş ne-a ajutat mult. Coloanele din piatră erau sculptate la Sighet, acolo unde se făceau şi cele de la Casa Poporului. Odată, un inspector de şantier a văzut acolo o cruce pe o coloană şi s-a tot sucit pe lângă ea, dar n-a îndrăznit să întrebe ce caută crucile pe coloanele lui Ceauşescu. Nouă ne-a povestit omul care lucra acolo şi pentru noi. Cam aşa s-a întâmplat că noi am putut să construim aici ceva monumental în vremea aceea potrivnică bisericii".


SFINŢITĂ DE DOI PATRIARHI ŞI UN MITROPOLIT

Anul 1989 a găsit Mănăstirea Brâncoveanu aproape gata. Lucrările ajunseseră până sub acoperiş. Mai erau de realizat fi­nisajele şi detaliile, care au fost cu totul gata în 1993, 15 august. De sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a avut loc marea sfinţire cu participare înaltă: Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Bartolomeos I, Patriarhul Teoctist şi, bineînţeles, Mitropolitul Antonie. Cine merge astăzi la Mănăstirea Brânco­veanu de la Sâmbăta de Sus se bucură de existenţa unui ansamblu brâncovenesc de toată splendoarea, cum probabil nici în planurile lui Constantin Brâncoveanu nu a existat. Pentru aceasta, istoria îl va reţine pe Mitropolitul Antonie drept cel de-al treilea ctitor al mănăstirii de la poalele Munţilor Făgăraş, după domnitorul Brâncoveanu şi Mitropolitul Nicolae Bălan, care a refăcut biserica dărâmată în 1875 de trupele generalului Bucov.
Citeşte mai multe despre:   special,   mănăstirea brâncoveanu

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de