Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În anul 1989, armata română îşi îndeplinea una dintre obligaţiile care decurgea din prevederile Tratatului de la Varşovia: participarea la aplicaţiile organizate de autorităţile de la Bucureşti de comun acord cu Comandamentul Forţelor Armate Unite al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.
Decizia respectivă îi permitea lui Nicolae Ceauşescu să-şi clameze permanent fidelitatea faţă de ceilalţi membri ai alianţei din care făcea parte, astfel: "România este membră a Tratatului de la Varşovia. Pornind de la aceasta, avem obligaţia să acţionăm pentru întărirea colaborării cu armatele statelor socialiste membre ale Tratatului de la Varşovia, să realizăm acţiunile corespunzătoare de pregătire comună, pentru a fi întotdeauna gata să ne îndeplinim angajamentele asumate".
Pe fundalul propagandistic al frazei respective se reliefa însă doctrină militară a României.
După episodul cehoslovac din august 1968 şi impunerea aşa-zisei Doctrine Brejnev la nivelul Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu şi-a manifestat în mod deschis unele idei antisovietice şi a adoptat anumite hotărâri incomode pentru autorităţile de la Kremlin. Printre altele, liderul PCR a întreprins demersuri pentru menţinerea permanentă a unităţilor armatei române în subordinea sa directă (inclusiv în caz de război), precum şi pentru adoptarea rapidă a doctrinei războiului întregului popor pentru apărarea patriei.
De exemplu, la reuniunea Prezidiului Permanent al CC al PCR din 11 septembrie 1968, s-a hotărât completarea proiectului românesc de statut al Comandamentului Forţelor Armate Unite. Acesta fusese deja aprobat la 10 iunie 1968, în şedinţa Consiliului Apărării. Printre altele, s-a stabilit că "rezolvarea problemelor generale stabilite de comun acord, îndreptate spre întărirea capacităţii de apărare a statelor participante la Tratatul de la Varşovia şi îmbunătăţirea structurii forţelor armate destinate a acţiona în comun, se discută în Comitetul Politic Consultativ, intrând în vigoare pentru fiecare ţară după aprobarea guvernelor respective".
DOCTRINA MILITARĂ IUGOSLAVĂ
O altă consecinţă a hotărârilor adoptate la 11 septembrie 1968 a fost studierea în detaliu a altor modele de organizare a apărării ţării, în vederea punerii la punct a unei doctrine militare româneşti. Pe această linie s-a înscris, de exemplu, vizita efectuată în Iugoslavia de o delegaţie condusă de generalul Ion Gheorghe (2-7 iunie 1969).
Cu acel prilej, şeful Marelui Stat Major român a participat la un "schimb de experienţă în probleme de organizare şi participarea întregului popor la apărarea ţării". Generalul Ion Gheorghe a aflat că "Republica Socialistă Federativă Iugoslavia are o concepţie proprie de apărare a ţării, denumită «războiul general de apărare», al cărui principiu de bază constă în angajarea întregului potenţial uman şi material la lupta împotriva oricărui agresor".
În cursul vizitei şefului Marelui Stat Major român, reprezentanţii iugoslavi au menţionat faptul că "întregul popor este organizat şi pregătit pentru participarea la apărarea ţării, fiecare cetăţean fiind inclus în una din următoarele componente: armata operativă, unităţile de apărare teritorială (corespunzător cu gărzilor patriotice) şi unităţile de apărare civilă (corespunzător cu formaţiunile de apărare locală antiaeriană). Toate elementele componente ale apărării naţionale sunt pregătite pentru acţiuni de lungă durată, atât pentru operaţiuni desfăşurate în contact cu agresorul, cât şi pentru lupta de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat".
Totodată, reprezentanţii iugoslavi au precizat că nu au mai discutat cu nici o altă delegaţie străină despre chestiunile prezentate oaspeţilor români şi că nu intenţionau să promoveze un schimb de experienţă asemănător cu alte state. În mod evident, era vorba despre un mesaj diplomatic, prin care iugoslavii doreau să spună că România era singurul stat membru al OTV cu care Belgradul dorea să colaboreze în domeniul organizării şi conducerii sistemului naţional de apărare.
Organizarea militară a Iugoslaviei a fost studiată în detaliu la Bucureşti. Astfel, în raportul trimis la 12 iunie 1969 de generalul-colonel Ion Ioniţă lui Nicolae Ceauşescu, ministrul Forţelor Armate a afirmat: "Potrivit acestei concepţii, se apreciază că pot fi imobilizate şi nimicite pe teritoriul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia circa 50 divizii inamice, fiind pregătiţi să ducă lupta de rezistenţă pe timp îndelungat (până la 20 de ani)".
Totodată, generalul-colonel Ion Ioniţă a precizat în întregime prevederile articolului 7 din "Legea despre apărarea naţională", adoptată la Belgrad, la 11 februarie 1969: "Nimeni nu are dreptul să recunoască sau să semneze capitularea ţării sau a forţelor sale armate. Nimeni nu are dreptul să accepte sau să recunoască ocuparea ţării sau a unei părţi din ea".
O serie de principii care au stat la baza alcătuirii sistemului iugoslav de apărare naţională au fost introduse în legislaţia românească, precum şi în concepţia generală de organizare şi ducere a acţiunilor de luptă pe teritoriul României. Astfel, a fost elaborată "Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România" - în care s-au precizat obligaţiile organelor şi organizaţiilor de partid, de stat şi obşteşti, precum şi obligaţiile tuturor cetăţenilor României în domeniul apărării patriei.
În acel document s-a menţionat în termeni categorici: "Este interzisă acceptarea sau recunoaşterea vreunei acţiuni a unui stat străin sau a oricărei situaţii - indiferent de natura sa, inclusiv capitularea generală, ocuparea teritoriului naţional - care în timp de pace sau de război ar aduce vreo atingere suveranităţii, independenţei naţionale şi integrităţii teritoriale a Republicii Socialiste România sau care ar slăbi în orice fel capacitatea sa de apărare. Orice asemenea act de acceptare sau recunoaştere este nul şi neavenit, ca fiind contrar orânduirii de stat şi intereselor supreme ale naţiunii noastre socialiste".
De asemenea, la Marele Stat Major a fost elaborată "concepţia, metodele luptei de rezistenţă pe teritoriul vremelnic ocupat şi programul de pregătire în acest sens al luptătorilor din gărzile patriotice". În acelaşi timp, au fost studiate "posibilităţile de amenajare de depozite secrete de armament şi muniţii pe teritoriul ţării, cât şi a asistenţei medicale pe timpul luptei de rezistenţă în locuri şi cu personal dinainte stabilit". Totodată, tinerii - cu vârste între 14 şi 18 ani - au fost incluşi într-un sistem de pregătire militară, pentru a acţiona în caz de necesitate împreună cu gărzile patriotice, reînfiinţate la 21 august 1968.
Citește pe Antena3.ro
