Gorbaciov - lider suprem în "democraţia sovietelor"

La 25 mai 1989, o ştire obişnuită în pagina de externe a Scînteii anunţa că M.S. Gorbaciov a fost reales în funcţia de preşedinte al Sovietului Suprem al URSS. Instituţia creată de Lenin repre­zenta puterea executivă în URSS şi, totodată, "expresia democraţiei sovie­telor".

Omul despre care se spune că a distrus comunismul, era în mai 1989 întruchiparea puterii absolute la Kremlin. Ajunsese aici prin selecţii de cadre şi simpatii nedeclarate în discursul sovietic oficial.      

DIN CAUCAZ LA KREMLIN
Mihail Sergheevici Gorbaciov a fost singurul lider sovietic născut după Octombrie Roşu (1917), revoluţia care a adus comunismul în Rusia. Deşi "produs" al noii ideologii, Gorbaciov este totodată groparul ei: al şaptelea şi ultimul secretar general al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică (PCUS), din 1985 până în 1991, şi ulti­mul preşedinte al Uniunii Sovietice a Republicilor Socialiste (URSS), din 1990 până în 1991. De numele său se leagă trei evenimente importante: reforma internă (perestroika), sfâr­şi­tul războiului rece şi dizolvarea URSS.

Pe scurt, eticheta aplicată lui Gorbaciov astăzi este cea a omului care a distrus comunismul. Cel puţin în ziua în care a fost ales secretar general al PCUS (11 martie 1985), cu siguranţă nu distrugerea comunismului îi era obiectivul, ci reformarea. Dovadă stă faptul că începând cu 1952, când a primit carnetul de membru, Mihail Gorbaciov nu s-a deosebit cu nimic de înaintaşii săi. A avut o ascensiune lentă, dar liniară: de la prim-secretar al organizaţiei de tineret a partidului din provincia natală - Stavropol, tre­când prin cea de prim-secretar al partidului pentru Stavropol în 1966, membru al Comitetului Central (CC) al PCUS în 1971, secretar pentru agricultură al CC în 1978, membru al Biroului Politic al CC în 1980.

Conform uzanţelor în sistem, ascensiunea s-a făcut în umbra unor grei ai partidului: Mihail Suslov, ideologul-şef al PCUS şi Iuri Andropov, directorul KGB. După toate apa­ren­ţele, afecţiunile renale ale celor doi i-au trimis în Caucazul de Nord, re­giune bogată în ape minerale şi totodată fief al tânărului şi energicului politician sovietic, Mihail Gorbaciov. Desigur, nu doar faptul de a fi favorit al unor lideri cu influenţă a con­tribuit la alegerea în funcţia su­premă ci şi datele sale de personalitate. Pe lângă acestea, "tinereţea" în raport cu demnitarii sovietici (în 1985 avea 54 de ani!), precum şi călătoriile în străi­nătate (printre care Marea Britanie, Franţa) au dat speranţe că va fi "omul providenţial" în ieşirea URSS din "epoca stagnării" iniţiate de Brejnev.
În mai puţin de trei ore de la anunţul decesului lui Cernenko - fapt unic în toată istoria URSS-ului - M.S. Gorbaciov a fost ales secretar gene­ral al CC al PCUS.
PERESTROIKA ŞI GLASNOST
Este foarte posibil ca fiecare lider de la Kremlin să fi avut o viziune despre ce însemna "epoca stagnării". În ce-l priveşte pe proaspăt secretarul general, se pare că era convins de adâncirea prăpastiei între pretenţiile URSS de superputere mondială şi dezastrul economiei proprii. Nu vi­ziunea asu­pra partidului unic ori credinţa în comunism l-ar fi distanţat de ceilalţi, ci angajarea în reforme, declarată  oficial după al 27-lea congres al PCUS (februarie 1986). Cuvintele lor cheie au fost perestroika ("restructurare"), glasnost ("deschi­dere"), uskorenie ("accelerarea creş­terii economice") şi "democratizare". Astăzi, cunoscute sunt doar primele două.

Ce au însemnat ele? Potrivit de­finiţiei date în 1986, perestroika denumea un pachet de reforme socio-economice, ghidate după principiul le­ninist al supremaţiei partidului co­munist. Perestroika a presupus însă şi o liberalizare a cuvântului, a gân­dirii şi a religiei, dublată de componenta "transparenţei".

Altfel spus, prin perestroika şi glasnost Gorbaciov urmărea două lucruri oarecum contradictorii: re­formele economice şi politice ini­ţiate şi dirijate de partidul comunist. Au determinat în politica internă măsuri legislative fără precedent. În 1987 a fost votată, bunăoară, legea asupra întreprinderilor de stat prin care directorii câştigă autonomia financiară (îşi alegeau furnizorii şi fixau preţul de vânzare). Iar anul următor s-a votat o lege împotriva alcoolismului! Deşi bună în intenţii, va fi dezastruoasă - ca imagine internaţională şi capital de simpatie... sovietică! Prin creşterea preţurilor la băuturile alcoolice, pofta de alcool n-a scăzut. Însă, potrivit lui Alexander Iakovlev (considerat pri­mul sfetnic al noului lider), statul a pierdut peste 100 de miliarde de ruble prin proli­ferarea pieţei negre. În 1989 a fost votată o lege care-a permis de­co­lectivizarea parţială a agriculturii. Ţăranii au primit dreptul de a arenda pământul pentru o pe­ri­oadă de 50 de ani.

În sens politic, reformele au încurajat libertatea de expresie. Fapte simbolice au  devenit eliberarea lui An­drei Saharov (1986) şi a altor 240 de disidenţi. Gorbaciov a susţinut şi încurajat criticile stalinismului: victime notorii ale terorii lui au fost reabilitate (Buharin, Zinoviev, Kamenev), iar în ianuarie 1989 Asociaţia "Memorial" a primit sarcina de partid a studierii Gulagul-ului.

Ţintea nu era doar reforma internă, ci şi pe cea externă. Mihail Gorbaciov a promovat reducerea bugetului mi­litar (fusese 20% din bugetul URSS!), negocierile pentru dezarmarea şi încheierea retragerii armatei sovie­tice din Afganistan (1989).

Fără precedent în istoria relaţiilor sovieto-americane, Gorbaciov a avut pe durata mandatului şase întâlniri la vârf cu preşedintele Ronald Reagan şi cu succesorul acestuia, George H.W. Bush. Prietenia sovieto-americană şi declaraţiile de non-intervenţie în "ţă­rile frăţeşti" au fost urmate de anun­ţul sfârşitului "războiului rece" după întâlnirea dintre Bush şi Gorbaciov la Malta (2-3 decembrie 1989). În consecinţă, Mihail Gorbaciov a primit premiul Nobel pentru pace (1990).
TREZIREA POPOARELOR
Puse în oglindă, reforma economi­că nu a convins la fel de mult ca şi cea politică. Dacă obiectivul de reducere a sărăciei şi creştere a productivităţii rămâne sub semnul controversei, "transparenţa" a permis, în schimb, rediscutarea chestiunii naţio­nal­i­tă­ţilor. Considerată, din vremea lui Sta­lin, definitiv "lichidată". Rând pe rând, republicile componente ale URSS (mai ales statele baltice, Lituania, Letonia şi Estonia), pe temeiul ei, au soli­citat, la început, autonomia, apoi in­dependenţa faţă de URSS. Vor determina astfel destrămarea Uniunii Sovietice.

Popularitatea câştigată în străi­nătate (fenomenul "Gorbimaniei") a contrastat cu scăderea simpatiei în propria-i ţară. Însuşi Boris Elţin caracteriza perestroika drept "o grămadă de vorbe umflate, destinate consumului public, în timp ce acţiunea practică a fost în realitate timidă şi birocratică" (septembrie 1987). Explicaţiile au fost multe, alimentând diverse curente. De exemplu, chiar printre politologi, perestroika era înţeleasă ori ca accent pe modernizarea economică, ori ca iniţiativă de restructurare birocratică (reconstrucţia radicală a întregului sistem). În interior, ambiguitatea re­formelor a generat două facţiuni: conservatorii şi liberalii. Conflictul dintre ei va culmina cu iniţiativa de puci de la 19 august 1990.

În mai 1989, Gorbaciov era însă, la Kremlin, pe val, cumulând, ca în vremea de glorie a lui Stalin, funcţiile supreme în partidul şi în executivul Uniunii Sovietice.