Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Vizitele pe care le făcea tovarăşul Ceauşescu pe Şantierul Naval Constanţa erau bine primite, dar şi foarte bine pregătite", îşi aminteşte inginerul Eugen Tiron, pe-atunci şef al Secţiei I Reparaţii Nave din cadrul Fabricii de Reparaţii a SNC, în vârstă de 39 de ani.
"El oricum îşi petrecea în fiecare vară câteva zile pe litoral, la Neptun, aşa că pregătirile erau la nivelul judeţului şi începeau cu cel puţin două săptămâni înainte. De pe câmpurile de pe traseul elicopterului se strângeau baloturile de paie rezultate de la seceriş, iar câmpurile cu porumb sau floarea-soarelui erau udate prin irigaţii, permanent. În întreprinderi se insista pe curăţenie generală, se văruiau gardurile, se trăgeau linii de demarcaţie a traseelor de transport. În dimineaţa zilei vizitei, se stropea cu apă de la maşinile cisternă traseul ce urma a fi parcurs.
În SNC se organiza o expoziţie cu postere ce prezentau realizările economice şi de perspectivă ale şantierului şi ale industriei navale, unde erau expuse modele, machete sau postere ale realizărilor proprii din domeniul creaţiei tehnice (invenţii si inovaţii ale inginerilor din SNC). Aici, directorul Centralei Navale (prof. dr ing. Catrinescu Gheorghe) sau directorul SNC ing. Gheorghe Dimoiu, făceau prezentări şefului statului, care era însoţit de miniştri din Industria Construcţiilor de Maşini. Ceauşescu insista şi zăbovea mult în faţa panourilor, manifestând nu numai interes, dar pe loc se trasau sarcini sau se luau hotărâri care, din fericire, se şi realizau. Iată că a ţinut să facă nave de 170.000 tdw, şi le-a făcut.
Avea lângă el consultanţi, consilieri puternici în domeniul naval, dar era şi el foarte bine pregătit, cunoştea toate firmele de subansamble, toate companiile furnizoare de componente, ştia preţurile, producătorii, tot ce ţinea de acest sector la nivel de economie naţională şi mondială. Nu degeaba ajunsese România a treia ţară din lume în domeniul naval şi al flotei, cu Registru Naval Român (astăzi nu mai este), cu Institut de proiectări navale (astăzi redus la un atelier), cu Centrală Navală (holdingul întreprinderilor socialiste - la noi a dispărut) şi şantiere navale la Dunăre şi Marea Neagră, SNC fiind chiar unul dintre cele mai mari din sud-estul Europei, iar cel din Mangalia îl urma. Mai mult, SNC era una dintre întreprinderile care promovau cercetarea ştiinţifică, inventivitatea. Erau acolo o mulţime de invenţii şi inovaţii care ar putea fi considerate acum elemente de arheologie industrială.
În perioada comunistă, legăturile cu realizările ştiinţifice şi tehnice din lumea aşa-zis liberă, democrată, a ţărilor capitaliste erau foarte puţine în ultimii ani ai epocii. Aşa că noi, inginerii, trebuia să ne creăm propriile scule, dispozitive, utilaje şi chiar agregate din instalaţiile navale. Importurile erau reduse, iar de transfer tehnologic nici nu putea fi vorba, sau se realiza cu mari eforturi.
S-a dezvoltat foarte mult o activitate de inovare în urma căreia s-au realizat toate acestea. Aceste realizări comparate cu cele din industria capitalistă, de unde noi astăzi importăm destule, realizate la alte standarde de calitate, scot în evidenţă creativitatea şi ingeniozitatea specialistului român care aproape din nimic realiza lucruri spectaculoase. Cu acestea s-a realizat o flotă românească impresionantă.
Nouă ne-a creat imaginea unui om pasionat, ţin minte că la ultima vizită se organizase o întâlnire a tuturor constructorilor de nave şi accesorii, pe care a condus-o dumnezeieşte. Aşa că vizitele erau chiar aşteptate, pentru că, o dată cu acestea, ni se rezolvau toate problemele - de a doua zi primeam toate materialele, consumabilele, echipamentele de care aveam nevoie şi din lipsa cărora puteam avea întârzieri. Toţi aveam de câştigat... Iar muncitorii erau pe primul plan, li se dădeau locuinţe, aveau salarii frumoase, aveau cu ce să-şi facă treaba... erau mulţumiţi.
E adevărat că o dată ce se anunţau vizitele începeau şi pregătirile. Se împărţeau materiale de propagandă, se făcea scenariul şi apoi repetam de nenumărate ori «rolul» ce ne revenea tuturor şi fiecăruia în parte în faţa mai-marilor oraşului. Deşi, cu toate pregătirile şi problemele ce se puneau cu paza lui, Ceauşeascu avea spontaneitatea de a lăsa grupul şi a se îndrepta în mulţimea de oameni cu care vorbea şi îi asculta. Emoţiile erau ale SPP-iştilor, dar totul se termina cu bine. Toată muncitorimea îl aştepta. Lumea aplauda, scanda, că, deh, asta era atunci situaţia, dar el nu ţinea discursuri ieftine în faţa oamenilor, ci îşi făcea turul şi apoi aveau loc discuţiile cu conducerea. Erau vizite de lucru în adevăratul sens al cuvântului.
În dimineaţa aceea era totul pregătit, toată lumea adunată, iar până în momentul sosirii se făceau ultimele repetiţii. Fiind vară, cald, lumea era deja stoarsă şi cam plictisită. Responsabili de reuşita vizitelor erau şefii de partid. Conducătorii întreprinderilor răspundeau exigenţelor lor. Aşa se face că am avut privilegiul să-l însoţesc pe «domnul Marina» (Mihai Marina, prim-secretar al judeţului Constanţa pe-atunci) - un om de caracter, cu foarte mult bun-simţ şi o educaţie spirituală deosebită - pe traseul pe care urma să-l facă până la expoziţia de creaţie unde era expusă şi o maşină de tăiere cu plasmă, ce trebuia să-i fie prezentată lui Ceauşescu pentru a accepta să mai cumpărăm câteva din import.
Cu această ocazie, i-a rugat pe muncitorii şi inginerii dispuşi pe trotuare să ridice panourile şi drapelele, ca o repetiţie generală. A folosit un imbold ce ne-a părut tuturor foarte ciudat, mai ales că pornea din gura primului secretar, într-un cadru cât se poate de public: «Haideţi, măi tovarăşi! Haideţi, că-i pentru ultima oară!».
Vă închipuiţi uimirea tuturor atunci, dar şi după, când a început a clocoti situaţia. De unde ştia Marina că-i pentru ultima oară? După câţiva ani, când am avut ocazia să-l reîntâlnesc la Cluj, când îmi dădeam doctoratul, l-am întrebat ce a vrut să spună. Mi-a răspuns că pe-atunci se ştia că Ceauşescu trebuia să-şi dea demisia în timpul următorului Congres, cel din noiembrie".
