Învăţământul agrozootehnic – cheia recoltelor bogate

Corespondentul de Ialomiţa al Scînteii, Mihai Vişoiu, semna un articol despre cursurile învăţământului agrozootehnic. Autorul "acordă o importanţă deosebită pregătirii teoretice a cooperatorilor", făcută de către lectori-inginerii agronomi. Pregătire fără de care nici roşia nu se mai face, nici varza nu creşte mare şi frumoasă.

La cercul "Cultura legumelor" din cadrul cooperativei agricole Coşereni, tema nr. 5 a adus în dezbaterea celor 83 de cursanţi "Modalităţi pentru producerea răsadurilor în păturile calde şi obţinerea unor cantităţi tot mai mari de legume timpurii". Dezbaterea din comuna ialomiţeană a început la ora 15, oră la care, ziaristul vede cum "absolut toţi cursanţii veneau direct din sectorul legumicol". Acolo ar fi participat, cică, la lucrările de sezon: transportul biocombustibilului, pregătirea amestecurilor de pământ, repa­ra­rea tocurilor şi ramelor de la răsadniţe. Tema a fost condusă, după cum scrie corespondentul Scînteii, de tovarăşa Viorica Andrei, ingi­ner-şef la C.A.P. Coşereni.

Pe teren, în documentare
După o scurtă introducere privind sarcinile ce revin unităţii din programul privind obţinerea unei cantităţi cât mai mari de legume timpurii şi analiza modului cum se desfăşoară munca la primele zile din noul an, lectorul a trecut la dezbaterea temei care a determinat un dialog intens. În viaţa CAP-ului se schimba ceva. Spre deosebire de ceilalţi ani, cele 100 de hectare prevăzute a se cultiva cu legume la C.A.P. Coşereni nu vor mai fi amplasate în Lunca Ialomiţei, unde sursa de apă nu este din cele mai bune, ci pe terasă, unde solul este mai bogat şi există posibilităţi certe de irigare, scria M. Vişoiu.

Exemplul de minunată muncă agricolă este întărit prin prezentarea situaţiei de la cercul legumicol al cooperativei agricole din Fierbinţi. Aici, autorul observă "atenţia mărită acordată cunoştinţelor teoretice ale legumicultorilor". Datorită producţiilor mari de legume obţinute în 1987, unitatea a fost distinsă cu titlul de "Erou al Noii Revoluţii Agrare". Titlu dătător de înalte sentimente de mândrie patriotică, şi de articole laudative. Despre eroii muncii întotdeauna se scria doar de bine, de rău în nici un caz.

Cursuri precum cele organizate la Coşe­reni, în Ialomiţa, erau organizate îm majoritatea CAP-urilor din România. Ele erau practice şi binevenite, şi puteau ajuta la dezvoltarea agrozootehniei. Nu erau organizate la în­tâm­plare, ori ca simplă bază de pregătire. Organizarea lor era o măsură, mai bine zis o conse­cinţă a "Programului privind realizarea unei producţii de un milion tone legume timpurii din 1989", aprobat la plenara lărgită a Consi­liului Naţional al Agriculturii, Industriei Alimentare, Silviculturii şi Gospodăririi Apelor de la sfârşitul anului ’88 şi elaborat pe baza indicaţiilor conducerii partidului. Obţinerea unei asemenea recolte era un deziderat greu de realizat, dacă nu imposibil. Pentru şefii PCR-ului însă, nimic nu era imposibil, soluţii se găseau întotdeauna. Chiar şi regizarea învăţământului agrozootehnic la care, în fond, nu avea cine participa.

Planificarea unui milion
Conducerea partidului dorea ca, prin aplicarea măsurilor prevăzute în acest program, să obţină recoltarea celei mai mari cantităţi de legume timpurii prevăzută a se obţine până în acel an. Planul lor prevedea obţi­nerea, în mod eşalonat, a 101.600 tone varză, 126.000 conopidă timpurie, 110.000 tone tomate, la care trebuiau să se adauge cantităţi apreciabile de gulioare, castraveţi, spanac, salată, ceapă verde şi alte legume timpurii. Acestea urmau a fi obţinute în primul se­mestru al anului prin cultivarea lor în sere, în solarii sau şi în câmp sau prin culturi intercalalte în vii, livezi şi porumb.

După cum pare, "alimentaţia sănătoasă a poporului român" era mai mult decât importantă pentru puternicii acelor vremuri. În scripte, planul era unul bine pus la punct, perfect aplicabil şi mai ales cu mari şanse de reuşită, ca mai toate acţiunile plănuite de partid. Realitatea însă îi contrazicea pe specialiştii în agricultură ai României, cei din mintea cărora se născuse planul de 1 milion de tone de legume timpurii.

Directorul Institutului de Cercetări pentru Legumicultură şi Floricultură, dr Marcel Costache, comentează acum această planificare: "La vremea respectivă, erau 2.500 hectare de seră şi putem să le considerăm producţie timpurie. Nu se cultiva tot anul, ci în două cicluri. Unul începea cam în luna ia­nuarie şi se termina spre sfârşitul lunii iunie, altul începea în august şi se termina spre decembrie".

Dr. Costache ne face un calcul de bun simţ: "Producţia timpurie nu acoperea nici măcar ciclul unu, până pe la 1 iunie. În aceste condiţii ar fi cam o sută de tone la hectar. La 2.500 de hectare, fac 250.000 de tone. Trebuie să avem în vedere că existau la vremea aceea şi solariile, care însumau cam 4.000 de hectare. Se produceau în solarii numai to­mate la vremea respectivă. Putem considera o producţie timpurie de 35 de tone la hectar, asta însemnând 140.000 de tone. Am mai putea să mai considerăm o anumită supra­fa­ţă de câmp tot producţie timpurie de exem­plu, care se făcea sub tunele, şi se obţi­neau în jur de 100.000 de tone. Total, în jur de 500.000 de tone se puteau asigura, nu un milion de tone cum se spunea". Planurile "min­ţilor luminate" nu erau neapărat rele, ba din contră. Pro­blema era însă drumul lung, pâr­ghia pe care jonglau, de la realitate, la ficţiu­nea prezentată drept realitate populaţiei.

Cum România era o floare între flori... pentru unii oameni, totul era posibil... Dr Marcel Costache ne dă un exemplu despre "înfrumuseţarea realităţii", şi plastifierea adevărului. Pe scurt, un exemplu despre cum se minţea frumos! "Noi aveam o staţiune de lucru la Brăila şi s-a anunţat acolo o vizită. Eu, fiind responsabilul staţiunii, a trebuit să particip. Trebuia să viziteze şi o fermă de la staţiune unde aveam cultivată varză de toamnă. Era varză de Buzău, din aceea care face nişte căpăţâni foarte mari, şi de şase kilograme, opt kilograme uneori. Mai erau nişte goluri în cultură şi acolo unde erau goluri creşteau mai mari verzele, dar ca să nu existe aceste goluri a venit camionul cu 4.000 de verze de la altă fermă şi le-a plantat acolo. Varză mare scoasă cu cazmaua, plantată în golurile acelea de cultură, deşi erau culturi frumoase... Acestea erau dispoziţiile de la prim-secretari. Erau nişte măsuri penibile".

O altă măsură despre care domnul profesor doar a auzit pare desprinsă dintr-un dic­ţionar de glume şi aduce a banc de Radio Erevan. Mai întâi bancul. "La Radio Erevan un grup de ascultători întreabă: Este adevărat că agricultura socialistă a făcut ca la noi po­rumbii să fie ca stâlpii de telegraf? Da! Cum? Aşa de înalţi? Nu! Aşa de rari!". Măsura absurdă? Dr. Costache spune: "Mai auzeam că mai fixau nişte ştiuleţi de porumb suplimentar pe plante, dar asta nu s-a verificat. Ce era frecvent, de exemplu, când mergeai pe lungul şoselelor şi era prăşit pe o adâncime de 100-150 de metri, în rest Dumnezeu cu mila."

Bun de export
Directorul Institutului de Cercetări pentru Legumicultură şi Floricultură devine tran­şant când spune că la vremea respectivă totuşi agri­cultura mergea. Iar producţiile generoase erau un bun foarte căutat pentru exporturile României. "Din această produc­ţie timpurie, mai ales din sere, o bună parte mergea la ex­port, deşi se spunea că voiau să asigure necesarul pentru populaţie. («Este lesne de înţeles de ce se cere acest efort deosebit pentru a se realiza o asemenea producţie mare de legu­me timpurii. Motivul esenţial îl constituie asigurarea unei bune aprovizionări a popula­ţiei în prima parte a anului, când este nevoie de aceste produse de mare valoare menite să asigure alimentaţia raţională şi sănătoasă a populaţiei»). Spre foarte multe ţări exportam, ple­când de la Germania, Anglia, Rusia, Ce­hoslovacia... Se exporta foarte mult."

Dr Costache ne spune că serele şi solariile erau amplasate în diferite părţi ale ţării. "Cel mai mare complex era la Beharca, lângă Craiova, şi era de 200 de hectare, se pare că cel mai mare complex din lume, o grupare de sere, fiecare de 5 hectare, la un loc. Mai erau şi la Popeşti-Leordeni, o parte mai există şi acum, la Galaţi, la Arad, Oradea, la Ploieşti-Tătărani mai era un complex destul de mare. Cum v-am spus, totalizau 2.500 de hectare."

Împreună cu un coleg, Dr Marcel Costache se ocupa cu probleme de asistenţă tehnică: "Lucrurile erau foarte bine puse la punct în legătură cu instruirea inginerilor agronomi. Noi ne întâlneam cu ei de două ori pe an la Timişu de Jos. Le făceam cercetarea şefilor de fermă. În plus, când era o problemă, imediat ne deplasam acolo şi le acordam asistenţă tehnică. Fiecare femeie care lucra acolo, zilieră sau permanentă avea un anumit număr de travee de care răspundea, pe care le călca zilnic. Serele erau de 6 hectare şi erau îm­părţite în patru sferturi, prin nişte pereţi des­părţitori în ideea că vei cultiva specii diferite pentru a le asigura temperaturi diferenţiate, că cerinţele erau diferite".