IMGB – la cota de sus a tehnologiei româneşti

În 1989, IMGB-ul (Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti) era o reclamă vie a succesului pe care, chipurile, economia centralizată îl înregistra şi una dintre mărcile epocii care fusese înghesuită de propagandistica timpului undeva între perfecţiunea comunistă şi idealurile muncitoreşti.

Mitul colosului industrial a fost spulberat o dată cu trecerea timpului, care nu a fost prea îngăduitor cu uzina ce acum 20 de ani făcea istorie sub defunctul regim. În drumul său spre economia de piaţă, uzina s-a împie­dicat serios de regulile "capitalismului sălbatic", trebuind să abandoneze de voie, de nevoie, strategia impusă de Nicolae Ceauşescu în 1977. "A sosit timpul să transformăm cantitatea într-o nouă calitate."

Una dintre urmările imediate ale industrializării masive conduse de regimul comunist a fost creşterea consumului de energie electrică, ceea ce a dus mai departe, ca o consecinţă normală, la dezvoltarea industriei constructoare de maşini energetice, care trebuia să producă echipament hidro şi termoenergetic la costuri mai mici decât ar fi costat achiziţionarea lor din import.

Tehnologiile achiziţionate prin licenţă pentru utilaje de energetică clasică au fost ajustate să se po­trivească şi pentru energetica nu­cle­ară, realizându-se ulterior echi­pa­ment pentru centrale nucleare (se plănuia instalarea a nu mai puţin de cinci grupuri de 700 de MW: la Cernavodă, încă două pe Dunăre şi trei în Ardeal). La economiile făcute de sta­tul comunist prin fabricarea lor în ţară la un preţ mai mic decât cel la care ar fi fost importate, se adăuga exportul realizat cu aceste facilităţi. Astfel, în anii ’80, construcţia de ma­şini realiza peste 40% din bu­nurile exportate de România. IMGB deţinea o pondere majoră în tot acest export, oferind spre vânzare peste 55% din construcţiile de maşini în ţă­­rile CAER, în cele asiatice, dar şi în ţări europene cu economie de piaţă. Nu este de mirare, deci, că la aceea vre­me IMGB era văzută ca vârful tehnologic al industriei româneşti şi ca una dintre uzinele privilegiate de Partidul Comunist. Avea în plus reputaţia că dacă ceva nu poate fi fabricat în alte părţi ale ţării poate fi realizat aici.  

Dar, conform practicilor vremii, nu întotdeauna grija faţă de economia pe care statul o putea face era şi prima prioritate. Unele obiective aveau ata­ş­ate iniţialele LDE, traduse neaoş prin: Lăsaţi Dracului Economiile. Când interesele partidului o cereau, timpul-record de punere în funcţiune a unei investiţii prima în faţa costurilor, care, de cele mai multe ori, erau gigantice. Conform ordinelor venite de sus, uzina trebuia să realizeze prima tur­bină de 330 de Mw până în august 1972, pornind de la zero. În decembrie 1973, cu mari eforturi umane şi mate­ri­ale, era gata, având o întârziere de doar opt luni. Iar asta în condiţiile în care ciclul de fabricaţie pentru un astfel de turboagregat în Occident era de minimum 3,5 ani.

Republica Socialistă România, prin În­treprinderea de Maşini Grele Bu­cu­reşti, întreţinea relaţii esenţiale de ex­port nu numai cu URSS, ci şi cu RF Germană, Franţa, Cehoslovacia, Suedia sau Elveţia, unde livra turboagregate, turbine de puteri mici şi echipament nuclear, dar şi cu ţări "pretene" pre­cum Iordania, Siria, Irak sau China, cu care Ceauşescu avea relaţii strategice.

Până în anii ’80, IMGB a avut mo­no­polul fabricării de prăjini grele de foraj la adâncimi de peste 7.000 de metri pentru platformele ma­ritime din Marea Neagră şi pentru pintenii de cârmă folosiţi la petrolierele şi mine­raliere fabricate de industria navală românească. La Secţia Me­ca­ni­că I de la IMGB s-a produs peste 60% din necesarul de cilindri de laminare necesari Combinatelor Siderurgice de la Galaţi şi Târgovişte. Tot Fabrica de Maşini Grele Bucureşti este cea care realizează, în premieră românească, primele echipamente pentru centrala nucleară de la Cernavodă, peste 30 de echipamente pentru unităţile 1 şi 2. Astfel, până la Revoluţia din ’89, IMGB-ul a produs şi livrat peste 40.000 de tone de echipamente.

Planul, depăşit cu 100%
Între 1950 şi începutul anilor ’70 cifrele arătau că producţia industrială românească a trecut de 100%. În cazul marilor platforme industriale precum IMGB, creşterea se traducea prin numărul mare de muncitori industriali care trebuiau să suplinească prin numărul lor productivitatea redusă a fabricii. Uzina angaja de-a valma pe oricine venea la poarta fabricii. De altfel, regulile timpului încurajau această practică, lipsa unui loc de muncă fiind o infracţiune pentru care, în urmă cu 20 de ani, erai luat la ochi de Miliţie. În majoritatea lor, muncitorii IMGB-işti proveneau din mediul rural, din comunele aflate împrejurul Bucureştiului şi a IMGB-ului (comuna Berceni).

Proletcultismul timpului dorea să asigure pe toată lumea că muncitorul comunist vrea ca toţi să-i împăr­tă­şeas­că "fericirea şi bunăstarea" pe care o simţea el cel puţin opt ore pe zi, cât stătea în faţa strungului sau la adu­natul şpanului din fabrică. În reali­tate, productivitatea şi bună­sta­rea fabricii şi a patriei multilateral­dez­voltate erau ultimul lucru în min­tea muncitorul tipic din socialismul românesc, lupta permanentă pe care trebuia să o "ducă" cu cifrele de producţie şi realizarea cincinalului fiind o bătaie de cap destulă.

În timp, numărul locurilor de muncă cu condiţii grele a crescut, în timp ce numărul muncitorilor care beneficiau de măsuri de protecţie adecvată era în continuă scădere. De exemplu, pentru anii 1988 şi 1989 unităţilor economice cu condiţii deosebite precum IMGB li s-a comunicat că trebuie să mai micşoreze încă o dată cifrele. Peste 75.000 de muncitori care nu mai puteau beneficia de protecţie. Pentru a se face economie de energie electrică, instalaţiile de ventilaţie din secţii şi hale erau întotdeauna primele oprite. La fel erau oprite sursele de încălzire a halelor industriale, mun­citorii fiind obligaţi să lucreze în frig, conform sfaturilor preţioase primite de la Ceauşescu: "Să mai punem o haină în plus pe noi". Ca urmare a măsurilor de protecţie tăiate, nu­mărul real al accidentelor a crescut vertiginos după anul 1975. Cu prilejul aşa-zi­se­lor vizite de lucru în IMGB, lângă Ceauşescu apăreau, pentru poza de la ziar sau pentru câteva imagini la te­levizor, oameni îm­brăcaţi în sa­lo­pete co­res­pun­zătoare. Ceea ce nu ştia marele si­de­rurgist şi nici populaţia era că îmbrăcămintea respectivă era folosită numai pentru asemenea ocazii.

Înainte de vizitele de lucru se plantau copaci gata înfloriţi
IMGB era nu rareori loc de pelerinaj pentru primul cetăţean al ţării, care îşi vedea oglindite ambiţiile megalomaniace în giganticele maşinării. Vizitele sale dese în uzina de maşini grele din Berceni aveau nu de puţine ori un scop pragmatic, dictatorul fiind însoţit de şefi de stat pe care la început voia să îi dea gata cu superioritatea utilajelor şi apoi să-i convingă să le cumpere. Adevărate tururi de forţă, vizitele lui Ceauşescu  prin IMGB erau tratate cu maximă importanţă de conducerea fabricii, care dorea nu numai să menţină caracterul privilegiat al uzinei şi puterea politică pe care aceasta o avea (directorul fabricii era deputat în marea Adunare Naţională, pentru că fabrica era reprezentată în forul legislativ), ci chiar să câştige un capital de simpatie în plus.

Mobilizarea pentru vizitele de lucru ale To­va­răşului începea cu câteva săptămâni înainte ca acesta să pună piciorul pe platforma industrială. Oamenii erau scoşi din pro­ducţie, iar curăţenia, care până
atunci păruse un moft, devenea o prioritate absolută. Şoselele şi aleile erau spălate cu detergent, muncitorii îşi scoteau de la naftalină salopetele pe care trebuiau să le poarte în timpul anului, dar erau obligaţi să le ţină pentru această ocazie, iar pe margi­nea drumurilor erau aduşi şi plantaţi pomi gata înfloriţi pentru ca "primul fiu al ţării" să vadă ce înfloritoare era uzina.   

IMGB-iştii erau răsplătiţi din plin pentru eforturile lor, la sfârşitul vi­zitei, cu o cuvântare, care de obicei dura mult şi spunea puţin. "To­va­răşul" vorbea întotdeauna despre "pre­­vederile cincinalului şi progra­mele de dezvoltare economico-so­cia­lă ale unei Românii multilateral-dez­voltate" şi nici măcar o dată despre condiţii de viaţă mai bune.

Astăzi, despre IMGB, colosul industrial construit de Ceauşescu pentru a susţine energetica ro­mâ­nească, se vorbeşte numai la trecut. Orice re­ferire la fabrică între doi locuitori conţine invariabil şi adjectivul "fost", "fostul IMGB", "fosta fabrică de ma­şini grele". Deşi s-a divizat în şapte unităţi şi a fost vândută cu mare scandal în 1998 de FPS, într-o aşa-zisă privatizare pe un dolar, uzina n-a reuşit să scape de steaua ghinionistă ce o urmăreşte de la Revoluţie încoace. AKER KVAERNER, firma norvegiană ce a cumpărat-o pentru a o salva de la un faliment total, a trecut ea însăşi periculos de aproape de faliment,  renunţând la IMGB în 2006, pentru doar 26 de milioane de dolari, în favoarea unei firme coreene specia­lizate pe metalurgie, DOOSAN HEAVY INDUSTRIES. Locul pe care odinioară IMGB îl deţinea pe piaţa internă de profil a fost pierdut de-a lungul anilor, în special înainte de 1998, anul vânzării către KVAERNER .

DOOSAN IMGB, cum se numeşte în prezent, se pare că a înţeles în cele din urmă diferenţele dintre economia socialistă şi capitalism şi în prezent face doar export spre parteneri economici  din China, Coreea sau Statele Unite.

Fosta platformă industrială IMGB trăieşte undeva la marginea de sud a oraşului şi în umbra amintirilor oamenilor care îşi mai amintesc de el.