x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

În faţa şemineului

0
02 Dec 2009 - 00:00
În faţa şemineului


În seara de 26 mai Ceauşescu ne-a invitat pe Raisa Maximovna şi pe mine la reşedinţa oficială. Din nou, în şemineu ardea focul. Pretutindeni se vedeau flori, iar masa era pusă după toate regulile etichetei. Totul indica desfăşurarea unei cine prieteneşti, fără constrângeri.

Dar în timpul conversaţiei la masă Ceauşescu şi-a regăsit curând tonul său de învăţător. El împărţea în­vă­ţă­turi şi prelegeri, relevând în mod special că s-au întreprins prea multe ini­ţiative îndreptate spre Vest. Era evident deranjat de faptul că propriile eforturi de politică externă nu gă­siseră ecoul pe care îl sperase. Totuşi, cauza reacţiilor reci se afla înainte de orice în caracterul declarat propagan­dis­tic al propunerilor sale: Ceauşescu nu voia sau nu putea să înţeleagă că ţe­sătura fină a relaţiilor in­ter­na­ţio­nale cerea procedee total diferite, ca­re nu se mai cuvenea să fie propa­gan­­distice, ci obiective. Tocmai de aceea dispreţuia el iniţiativele in­ter­na­ţio­na­le ale altor state din cadrul Pactului de la Varşovia. Involuntar însă ci­teai în cuvintele lui Ceauşescu şi o anu­mită îngrijorare. Nu îi scăpase fap­tul că noua conducere sovietică ob­ţinuse rapid recunoaştere interna­ţio­nală şi fusese primită neobişnuit de bi­ne­voi­t­or chiar şi în cercurile cele mai con­ser­vatoare ale scenei publice oc­ci­dentale, şi nu în ultimul rând în SUA.

În continuare am ajuns să vorbim din nou despre perestroika. Ceau­şes­cu considera cu neplăcere criticarea, în opinia sa exagerată, a stalinismului şi vedea şi în libertatea presei o ameninţare. I-am răspuns: "Ştii, Nicolae, înţeleg perfect că dumitale nu-ţi convine ce se întâmplă în ţara noastră. Te numeri, dintre personalităţile de la conducere în ţările socialiste, printre veteranii care de peste 20 de ani se află la putere, şi fără îndoială că acest lucru reprezintă o experienţă de neînlocuit.

Dar el ascunde şi primejdii, de exemplu o anume lene în gândire, incapacitatea de a concepe o situaţie schimbată, noile cerinţe ale vieţii. Părerea dumitale despre politica sovietică o accept cu sânge rece, nu mă deranjează. Şi nici nu îţi cer dumitale - cum s-ar fi întâmplat în trecut - să urmezi exemplul nostru. Fă în ţara dumitale ce socoteşti că este corect şi poartă singur răspunderea pentru aceasta. Noi, în schimb, vom proceda aşa cum o cere situaţia de la noi, fiindcă ţara noastră nu mai poate în nici un caz să trăiască mai departe ca până acum. Oamenii vor schimbări şi le sprijină pe toate căile".

Când a auzit Ceauşescu asta, a amuţit. Elena a încercat să îndrepte discuţia spre altă temă. Raisa Maximo­vna a spus însă, pentru a sprijini argumentele mele: "Ştiţi, tovarăşe Ceauşescu, câte scrisori primeşte Mihail Sergheievici?". "Câte?" "Până la 3.000-4.000 zilnic, şi din toate regiunile Uniunii Sovietice. În majoritatea acestor scrisori este apreciată perestroika, ba chiar se cere ca ea să fie dusă mai departe cu mai multă hotărâre, pentru că schimbările se produc prea încet."

La acestea Ceauşescu a ripostat furios că el - dacă ar fi cetăţean al Uniunii Sovietice - i-ar scrie de asemenea lui Mihail Sergheievici şi l-ar sfătui să se ocupe mai pu­ţin de chestiuni internaţionale şi mai mult de proble­me interne şi să dea dovadă de precauţie în chestiunile democratizării şi deschiderii. În acel moment am re­nunţat la rezerva mea şi am spus fără ocolişuri: "Ceea ce pretinzi în ţara dumitale că ar fi o societate a bu­nă­stării şi a umanismului nu are, în opinia mea, nici o le­­gătură nici cu una, nici cu celălalt, ca să nu mai vorbim despre democraţie: în realitate ţii ţara într-o stare de frică şi teroare, după ce ai izolat-o de restul lumii". (subl. n.) Discuţia care a urmat atunci a fost dusă pe un ton atât de ridicat, încât unul dintre colaboratorii lui Ceau­şescu a dat indicaţia să se închidă cât mai rapid fe­restrele, deschise larg în noaptea caldă de vară, şi să se go­nească gardienii cât mai în fundul parcului: nu tre­buiau să existe martori. Ceauşescu a căutat să mă con­­tra­zică, s-a enervat, dar nu a putut invoca nimic con­­vingător. Seara a fost total stricată. Totuşi am căzut de acord ca soţii Ceauşescu să ne arate a doua zi Bu­cu­reştiul.


POTEMKINIADA A LA ROMÂNIA
În centrul Capitalei se construia pe atunci un complex de blocuri, în care urmau să fie adăpostite instituţiile politice şi administrative. În acest scop Ceauşescu pusese la dispoziţie mijloace considerabile; s-au adus chiar şi muncitori constructori de la alte obiective, care să lucreze aici. Un plan pe măsură: preşedintele voia, prin transformarea Bucureştiului într-un port transmaritim, să-şi înalţe un monument care să dureze peste veacuri ca un soi de Manhattan românesc. De aceea a iniţiat construcţia unui uriaş canal navigabil, care trebuia să lege Bucureştiul de Dunăre şi să aibă o lungime de circa 90 de kilometri.

În timp ce străbăteam oraşul, Ceauşescu ne-a relatat despre înfiinţarea aşa-ziselor oraşe agrare care, în imaginaţia lui, aveau să rezolve toate probleme agriculturii şi le-ar oferi ţăranilor un nou mod de viaţă. Am pus întrebarea: "Găseşti că este cuminte să desparţi ţăranii de pământ şi de ţarină, să-i goneşti din localităţile unde s-au născut, unde se află mormintele strămoşilor lor?". I-am vorbit despre experienţele amare care s-au făcut la noi când s-au distrus "satele lipsite de perspectivă" din zona fără pământ negru.

Dar Ceauşescu nici nu voia să audă despre aşa ceva. Ochii îi străluceau: "Nu, noi suntem copţi pentru o nouă revoluţie agrară; oraşele agrare sunt singura cale spre progres". El credea că, în felul acesta, va putea rezolva şi problema minorităţii maghiare din ţara sa: ţăranii de naţionalitate maghiară aveau să fie strămutaţi; prin ordonanţe trebuiau să fie amestecaţi cu ţărani români. Mi-am exprimat părerea că aceste metode nu aplanează în nici un caz simţămintele naţionaliste, ci, dimpotrivă, le aţâţă şi le ascut.

Încă de pe atunci era uşor de observat că se făcuseră o serie de greşeli politice şi economice care aveau să cântărească greu. O politică de investiţii falsă ducea la importante pierderi de investiţii şi la un număr considerabil de întreprinderi nerentabile. Economia energetică rămăsese mult în urmă; s-a ajuns atât de departe, încât televiziunea nu mai putea emite decât două, trei ore pe zi. Iar plata datoriilor externe, decisă de Ceauşescu în mod pripit, a devenit o grea povară pentru populaţie.

Exportul pretindea cele mai bune produse industriale şi alimentare, în timp ce consumul în interiorul ţării a fost raţionalizat. În schimb, nouă ni s-a prezentat un adevărat belşug de produse alimentare, dar nu în pieţe - acolo nu am avut voie să mergem, pentru că servi­ciul de pază, chipurile, nu era pregătit pentru asta -, ci într-un magazin alimentar. În marele magazin nu exista nici un singur client, afară însă stătea o mare mulţime de oameni. Sortimentul era excepţional, se vedeau cel puţin 40 de sorturi de mezeluri şi produse din carne, diferite sorturi de brânzeturi şi multe altele. De îndată ce am plecat, majoritatea produselor alimentare au fost retrase din magazin; restul l-au cumpărat oamenii care au reuşit să năvălească înăuntru. Salariaţi ai ambasadei noastre, martori ai scenei, mi-au relatat acest lucru mai târziu. Despre ce era deci vorba? De o potemkiniadă mobilă.

M-am îndreptat spre Institutul Politehnic Bucureşti, situat într-un cartier de construcţii noi. Totul fusese bine proiectat şi construit: clădiri de studiu, cămine, locuinţe pentru cadrele didactice. Dar tinerii, care scandau necontenit "Ceauşescu - Gorbaciov", prezentau o imagine tristă. M-am îndreptat spre ei, am încercat să le vorbesc, dar ei strigau mai departe. Am apucat de mânecă pe unul dintre ei, am repetat de mai multe ori: "Aşteaptă! Încetează!". Voiam să leg o convorbire. Drept răspuns am auzit câteva cuvinte disparate, apoi din nou: "Ceauşescu - Gorbaciov!". Nu am reuşit să port cu ei nici măcar o scurtă conversaţie deschisă.

O vizită în România mi-a oferit încă un argument ca să continuu perestroika: trebuia să se isprăvească pentru totdeauna cu încercarea de a se "ferici" societatea cu de-a sila. Întregul sistem reprobabil al intimidării, al îndobitocirii conştiente şi al manipulării luase sfârşit.

Curând am primit ştiri din România cum că muncitorii au protestat faţă de înrăutăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Unele acţiuni au primit o susţinere de masă, de exemplu în întreprinderea de camioane din Braşov; participanţii - după cum a relatat presa românească - fuseseră pedepsiţi.

Faţă de dificultăţile crescânde din politica internă şi externă, Ceauşescu a căutat atunci să lărgească substanţial colaborarea economică cu Uniunea Sovietică. Astfel, în noiembrie 1988 a avut loc întoarcerea vizitei la Moscova. Şi de data aceasta preşedintele român a cerut insistent să se mărească livrările de ţiţei sovie­tic. Tot timpul s-a plâns de faptul că noi discriminăm România, deoarece îi vindem mai puţin ţiţei decât altor ţări din cadrul Pactului de la Varşovia. Dar planurile ambiţioase ale conducerii româneşti au avut şi aici, cum am mai spus-o, urmări fatale. Fuseseră înfiinţate multe întreprinderi care nu puteau lucra fără ţiţei importat, şi nici noi nu eram în situaţia să acoperim aceste nevoi. Printr-o mai bună cooperare şi o anumită specializare a producţiei în cadrul Pactului de la Varşovia s-ar fi putut eventual minimiza problemele, dar pentru aceasta ar fi fost din nou nevoie de alte premise: o mare independenţă a întreprinderilor, relaţii directe între ele şi crearea unei pieţe comune în cadrul ţărilor din Pactul de la Varşovia. Tocmai această perspectivă îl umplea însă de spaimă pe Ceauşescu. Se temea că în felul acesta va pierde controlul total asupra ţării sale.

Oricum, dacă România ne-ar fi livrat, pentru ţiţeiul nostru, mărfuri în devize şi echipamente petroliere şi ar fi participat într-un anumit cadru la dezvoltarea mai departe a regiunilor noastre producătoare de ţiţei şi de gaze naturale, s-ar fi putut lega contracte. Dar, deşi volumul acestor relaţii trebuia să rămână în mod necesar mai degrabă mic, Ceauşescu a propus să mărească cifra de afaceri sovieto-română fără întârziere. De la cinci miliarde de ruble, la dublu. În plus, voia să mă convingă să întăresc acest plan cu hotărâri politice la cel mai înalt nivel. Asta corespundea vizibil stilului său: să impună vieţii propria voinţă, fără a ţine absolut deloc seama de realităţi.

Când mi s-a adresat cu aceste propuneri, probabil că punea pe plan de egalitate situaţia din România cu a noastră. În România un lucru era clar: ce ordona Ceauşescu, asta se executa. Dar la noi fiecare problemă importantă devenea obiect al evaluării specialiştilor şi al dezbaterilor politice; abia după aceea se ajungea la o decizie colectivă. Astfel, i-am explicat lui Ceauşescu că vom calcula totul, iar ceea ce va corespunde posibilităţilor noastre ar putea să fie realizat.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu
Citeşte mai multe despre:   special,   ceauşescu gorbaciov

Serviciul de email marketing furnizat de