Ion Gheorghe Maurer, în centrul atenţiei la recepţia oferită de ambasadorul Franţei

14 iulie, ziua naţională a Republicii Franceze, a fost marcată la Paris şi în lume prin felurite ceremonii. În 1989 se împlineau 200 de ani de la Revoluţia Franceză. În Franţa, "moştenirea" Revoluţiei - cu ce s-au ales Europa şi europenii de pe urma ei - era temă discutată şi întoarsă pe toate feţele în colocvii ştiinţifice, în presa culturală şi de mass-media obişnuită.

La Bucureşti, din felurite motive, importanţa acordată momentului a fost scăzută. Jean Marie Le Breton, ambasadorul Franţei la Bucureşti, a oferit clasica recepţie. La sfârşitul anilor '80, diplomaţii acreditaţi la Bucureşti cultivau opoziţia internă şi persoanele desemnate cu numele de "disidenţi". Zilele naţionale ale statelor pe care le ofereau în capitala României reprezentau prilejuri oficiale de a-i invita. Prezenţa la recepţiile oferite de ambasadorii străini sugera că invitatul se bucură de atenţie şi, la nevoie, de sprijin.

La recepţia oferită la 14 iulie de Jean Marie Le Breton, ambasadorul Franţei în România, atenţia invitaţilor a fost atrasă de prezenţa lui Ion Gheorghe Maurer. Personaj politic de prim rang, ocupase înalte demnităţi în stat mai multe decenii şi era considerat autorul moral al desemnării lui Nicolae Ceauşescu drept succesorul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în fruntea partidului. Prezenţa lui Ion Gheorghe Maurer a fost remarcată de Coen Stork, ambasadorul Olandei. "Îmi aduc aminte că la 14 iulie 1989 a fost invitat şi Ion Gheorghe Maurer de ziua naţională a Franţei, nimeni nu se gândea însă că va veni. A fost o mare surpriză prezenţa lui, iar mulţi dintre ceilalţi invitaţi s-au dus să stea de vorbă cu el. A sosit acolo exact la ora la care fusese invitat şi a stat nici mai mult nici mai puţin decât patru ore! A băut o sticlă întreagă de coniac."

Impresii din timpul recepţiei din 14 iulie a consemnat şi ambasadorul Le Breton: "Ion Gheorghe Maurer, pe care-l vizitam regulat, era un om bătrân, lucid la minte. Umbla greu după accidentul lui de maşină. Picioarele-i erau strânse în nişte cizme cu şiret care contribuiau la aspectul lui de vânător. Pe un trup puternic avea un cap aureolat de păr alb, un obraz neted cu ochi foarte luminoşi. Fusese artizanul deschiderii României către Vest. Călătoria lui în Franţa, în 1964, fusese un succes. Era foarte apropiat de ţara noastră. Multe personalităţi franceze, de la generalul De Gaulle la dl Giscard dEstaing, ascultaseră cu plăcere comentariile sale despre viaţa internaţională şi despre lupta pentru putere de la Moscova. Când mergeam la el sau dejuna la ambasadă, vorbea cu severitate despre compatrioţii săi. Bineînţeles, primele sarcasme i le rezerva lui Ceauşescu, denunţându-i «paranoia», pretenţia de a le şti pe toate, de a le rezolva pe toate. Condamna politica absurdă care dusese ţara la ruină. (...) Aceste întâlniri îmi dădeau o altă perspectivă asupra evenimentelor din România. Maurer rămăsese marxist. Avocat de origine burgheză, fusese foarte apropiat de Gheorghiu-Dej şi contribuise, împreună cu acesta, la instaurarea regimului în condiţii adesea înfiorătoare, ceea ce prietenii mei din societatea de dinainte de război nu-i iertau. Vila sa, pe una din arterele frumoase ale Bucureştiului, era păzită la fel ca şi ambasada, mai mult pentru a-l controla decât pentru a-l proteja. Nu se hrănea decât cu prăjituri şi coniac, ceea ce făcea din el un oaspete mai puţin obişnuit. La 14 iulie 1989, când, din cauza tensiunilor existente în relaţiile noastre bilaterale, Ceauşescu interzisese orice prezenţă cât de cât oficială, Maurer a venit la recepţia noastră şi a stat până la ore târzii. După micul meu discurs, românii prezenţi care cântau Marseieza simbolizau un fel de Românie complexă, suferindă, dar amicală. Era de necrezut să vezi români, pe care i-ai fi bănuit foarte departe de fostul preşedinte al Consiliului de Miniştri, venind să-l salute şi să-i facă curte. Caustic ca întotdeauna şi cu nepăsarea pe care vârsta lui înaintată i-o permitea, Maurer distribuia complimente sau ironii. Câteva luni mai devreme, când scrisoarea celor şase foşti demnitari către Ceauşescu fusese făcută publică, îl întrebasem de ce nu se asociase acestei acţiuni. «Nimeni n-a luat contact cu mine, murmurase el, şi de altfel, dacă mi s-ar fi cerut părerea, i-aş fi sfătuit să nu o facă, fiindcă n-o să servească la nimic». Când i-am întrebat pe coautorii scrisorii de ce semnătura lui nu fusese solicitată, mi s-a răspuns că poziţia sa nu era cunoscută. În plus, fiecare din cei şase era atât de supravegheat, încât o vizită la Maurer ar fi putut compromite totul. În fapt, Maurer primea mereu personalităţi într-o situaţie critică faţă de regim, dar care nu vorbeau. Era bine informat asupra situaţiei reale a ţării".

În afară de recepţie, nu se prevăzuse nici un fel de manifestare comună franco-română care să celebreze evenimentul. Legendara prietenie româno-franceză ţinea de amintire. Istoriografia oficială de la Bucureşti discuta Revoluţia prin grila de interpretare marxistă a istoriei şi o categorisea printre "revoluţiile burgheze". Invitarea străinilor la colocvii şi simpozioane îngreuna mult sarcina organizatorilor: conform uzanţelor, trebuia aprobarea Elenei Ceauşescu, responsabilă cu "problemele" ştiinţei şi culturii. Pentru "manifestările" cu participare exclusiv românească era suficientă aprobarea Secţiei de Propagandă şi Agitaţie a Comitetului Central.

În anul Bicentenarului Revoluţiei Franceze, Universitatea Bucureşti şi Academia Română au plănuit o sesiune de comunicări, respectiv o şedinţă solemnă şi o expoziţie. Despre prima, Jean Marie Le Breton susţine în memorii că a aflat întâmplător şi în ultimul moment. Ambasadorul Franţei a ajuns totuşi la Universitate, mai mult autoinvitându-se, după cum scrie în memorii. Nemulţumit de cele auzite, a luat cuvântul şi a spus, printre altele, că în zilele Revoluţiei s-a adoptat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. După două sute de ani, tocmai încălcarea drepturilor propriilor cetăţeni era reproşată Bucureştiului de guvernele occidentale. "A fost un mare scandal la Universitate, scrie ambasadorul. Dar nu imediat, ci câteva zile mai târziu. Se poate înţelege, în aceste condiţii, că Academia s-a ferit să mă invite la şedinţa solemnă şi la expoziţia organizată de ea pentru a celebra «al doilea centenar al marii revoluţii burgheze de la 1789»."

În acest timp, în studioul de la Paris al postului american Radio Europa Liberă, Monica Lovinescu se anunţa indignată că scriitori din România, consideraţi protestatari, nu participau alături de confraţi din alte ţări la sărbătorirea Revoluţiei în "oraşul luminilor".