x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La Arpechim Piteşti se lucra în condiţii toxice

0
13 Feb 2009 - 00:00

La Combinatul Petrochimic Piteşti erau angajaţi în 1989 peste 7.000 de oameni, fiind prelucrate anual peste şapte milioane de tone de ţiţei. Ma­rian Cîrstei, acum în vârstă de 70 de ani, fost maistru la centrala termică din Rafinărie 3, povesteşte cum se muncea în urmă cu două decenii şi prin ce metode se subtiliza benzina.



Fostul maistru Marian Cîrstei avea sarcini precise şi trebuia să în­tocmească rapoarte peste ra­poar­te legate de bunul mers al producţiei: "Anul 1989 a fost cel de dinaintea Congresului al 14-lea. Combinatul era în plină activitate atunci. Era la capacitatea maximă de prelucrare pe care o avea. Prelucra cam şapte milioane de tone de ţiţei pe an, pe două fire tehnologice. Se lucra pe trei şi patru schimburi. Cei care aveau condiţii grele de muncă lucrau câte patru-şase ore, alţii şi câte 12 ore. Existau mai multe forme de muncă. De exemplu, eu intram la ora 6:30 în tură, iar la ora 7:00 se cumulau toate problemele create în timpul schimbului anterior, pe tot Combinatul, se raportau la dispecerul general şi el comunica mai departe. La ora 7:00 era întâlnirea cu consiliul de operativă. Se discuta şi de acolo se dirija. Echipa cutare mer­ge la atelierul cutare, altă echipă schimbă o supapă şi aşa mai departe.

Arpechimul avea atunci vreo 7.000 de angajaţi. Cea mai toxică era secţia de acrilonitril, cianuril. Se lucra cu acid cianhidric şi ei aveau patru ore de program. Beneficiau şi de anumite sporuri. Era toxicitate mare. Lapte primeau toţi cei care lucrau în instalaţii. Eu am lucrat la instalaţia termică. Veneam la serviciu cu minimum un sfert de oră mai devreme. Luam în primire ins­ta­la­ţia, controlam să văd în ce stare se află, pentru că eu semnam pentru primirea acelei instalaţii şi eram obligat să o duc până la sfârşitul programului în bună func­ţionare. Aveam nişte rapoarte de întocmit. Din două în două ore trebuiau notaţi parametrii. Făceam calculele producţiei tot din două în două ore, cât am primit materie primă, cât am executat la beneficiari. Produ­ceam abur de 16 atmosfere şi de 6 atmosfere. Îl trimiteam la Rafinărie şi dân­şii prelucrau ţiţeiul cu acest abur. Ajuta la pompe, la schimbătoare de căldură, era folosit ca agent termic pentru încălzit".

Poveştile cu furtul de benzină sunt adevărate

Maistrul Cîrstei recunoaşte că poveştile despre furtul de benzină sunt adevărate şi că oamenii furau, pentru că benzina se dădea pe raţie. "Este adevărat că se fura. Se furau benzină şi alcool. La secţia de polietilenă se făceau saci. În cadrul secţiei de cercetări a combinatului exista o secţie de verificare a polietilenei şi ei aveau diferite aparate ce făceau filme lungi de polietilenă, saci, plastice de bucătărie, castroane. Ei făceau mai mult pentru experimentare şi din astea se mai şi furau. Era periculos, dar scăpau de control. Când ieşeau mulţi pe poartă nu avea nici paznicul cum să-i controleze pe toţi. Îşi legau filmele de jur-împrejurul abdomenului. Doi-trei litri de benzină dacă luau îşi asigurau deplasarea cu maşina. Era criză de benzină pe vremea aia. Se dădeau 20 de litri pe lună. Era la raţie.

Românii au fost dintotdeauna inventivi. Âla care reuşea să scoată mai mult îmi dădea şi mie, care nu reuşeam să scot deloc. Un litru de benzină era 1 leu şi 50 de bani. Âştia o vindeau un pic mai jos. Erau nişte racorduri de unde se luau probe şi erau trimise la laborator să se verifice calitatea produsului. După ce se duceau probele la laborator, venea altul şi deschidea racordul respectiv şi îşi lua cât putea. Bine, erau mai multe locuri. Au fost cazuri când s-au găurit conductele. Între Ra­fi­nă­rie şi Combinatul Petrochimic erau conducte ce transportau produs şi dădeau cu burghiul o gaură. Apoi punea un dop de lemn. De obicei se acţiona când erau oprite instalaţiile pentru revizie. Atunci se făceau legăturile astea. Că trebuiau făcute cu aparat de sudură. Şi apoi o duceau unde voiau. De exemplu, au găsit o conductă de un ţol ce a parcurs peste un kilometru. Nu ştia nimeni. Se aprovizionau direct de la sursă. Întâmplarea a făcut ca un inginer de la protecţia muncii să intre prin instalaţie. I s-a părut ceva suspect şi curios, pentru că era de specialitate şi cunoştea instalaţia foarte bine. Aşa s-a descoperit. Au mai fost ca­zuri, când de la construcţie au rămas conducte ce ulterior nu s-au mai folosit şi atunci le-au folosit să facă legătura cu celelalte conducte care transportau produs. Cred că specialiştii au fost induşi în eroare şi de faptul că toate conductele aveau însoţitoare de căldură, ca să nu îngheţe iarna. Asta i-a de­rutat. Am auzit că un paznic a observat că seara venea un tractor cu o conductă de 800 de ţoli pe care o trăgea în Rafinărie. Dimineaţa o scotea şi pleca. Iar venea şi iar pleca. Ţeava aia era lungă şi făcuseră capace la 2-3 metri de la capete. Erau doape. Nu ştia nimeni că transportă benzină. Cine se uita pe ţeavă zicea că e goală. Cu ingeniozitatea ro­mâ­nu­lui să nu te pui."

Securitatea controla totul
Când se anunţau vizite ale cuplului Elena şi Nicolae Ceauşescu, toa­tă lumea era mobilizată la cu­ră­ţe­nie. Evident, asta se întâmpla peste tot, nu numai la Piteşti. Maistrul Cîrstei povesteşte că cei din Securitate erau tot timpul prezenţi prin­tre ei. "Rafinăria e una şi Chimia e alta. Prima care s-a înfiinţat a fost Chimia şi ulterior când s-au unit s-a format Petrochimia. Era Combinatul Chi­mic Piteşti şi în ’72, când ne-am unit, a devenit Petrochimia. Ceauşescu a venit în timpul construirii acestor două unităţi. Securitatea controla totul. Se făcea cu­ră­ţe­nie de mână. Vopseau cu var trotuarele. Trebuia să îi facem o pri­mire onorabilă. Persoanele suspecte care ar fi putut să se ducă la el cu jalba în proţap, să-i dea plân­geri, scrisori erau filate de Securitate. Fiecare societate avea ofiţeri de Securitate. Noi în combinat aveam patru ofiţeri. Veneau prin­tre noi, nu se fereau. Nu era nici un se­cret. Unul dintre colegii noştri, care era informatorul lor, nu se fe­rea de ei. Trebuia să afle fel de fel de treburi. Şi dacă avea loc un mic in­ci­dent acolo, şeful de tură, maistrul sau chiar in­gi­nerul principal se gândea «ce mă-sa pe gheaţă, mă, trebuie să mai ştie toată lumea că ai­cea s-a oprit o pompă sau că dincoace s-a vărsat o găleată de mo­to­rină». Nu mai raportau totul, pentru că nu erau date aşa de importante. Aceşti ofiţeri aveau oameni printre noi şi aflau imediat. Erau totuşi de treabă, că nu le convenea nici lor să se afle mai sus că în sectorul tău se întâmplă nu ştiu ce. Informatorii erau racolaţi dintre cei prinşi pe la poartă cu benzină. Ca să scape dădea o declaraţie că e de acord să ofere informaţii", îşi aminteşte fostul angajat al combinatului.

Ia ţuică de Papuzu
În ’89, un inginer avea salariul cam 4.000 de lei pe lună, iar ma­is­trul Cîrstei – 3.200 de lei. "Mun­ci­to­rii erau plătiţi în funcţie de gradul lor de calificare. Directorul lua vreo 8.000 de lei. Primul-secretar avea 14.000 de lei. Cel mai mic salariu era la 1.000 şi ceva. Pe vremea aia se lu­cra cu utilaje mai puţin performante, atmosfera era mai încărcată cu produse petroliere. Le trăgeai în piept şi de aici în timp acumularea de produse toxice îţi scurta viaţa. Între timp s-au modernizat. Au alte sisteme. Făceam benzine, motorine, combustibil lichid-păcură, bitum, polietilene. A fost o vreme când se făcea şi alcool etilic. Âla era foarte tentant pentru furat. Veneau cisterne cu alcool metilic şi uneori le con­fundau cu alcoolul etilic. Nu aveau culoare, miros. Nu puteau face diferenţa. Totul era ase­mă­nă­tor. Se mai întâmplau şi accidente. Din alcool etilic se făceau tot felul de produse în casă. Alcoolul etilic s-a băgat într-o vreme chiar şi în combustibili, se folosea în amestec cu benzina.

Uneori şi la protocol se făceau nişte băuturi din alcool etilic. Pu­neau la macerat nişte vişine, se adăuga zahăr şi ieşea o vişinată de toată frumuseţea. Se găseau fel de fel de metode. Şi la Moscova ajungea. Luau oamenii alcool etilic şi plecau în excursie la Moscova, în URSS. Şi acolo le ofereau alcool. Pe şeful secţiei care avea această instalaţie de alcool îl chema Papuzu. Românii noştri, când se duceau pe la hoteluri, spuneau «ia ţuică de Papuzu» şi le dădeau alcool etilic. Ruşii erau amatori de băuturi tari şi le plăcea foarte mult. Când venea lotul de români în vizită, ruşii întrebau «ţuică de Papuzu aveţi?». Devenise deja o tradiţie", mai povesteşte râzând maistrul pensionar.
Citeşte mai multe despre:   special,   alcool,   benzina,   etilic

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de