La "cules" de sticle, borcane, castane

România şi-a depăşit şi în 1989 norma de maculatură adunată din şcoli, ca şi pe cea de sticle şi borcane, de castane şi de... cultură la hectar.

Ecologişti din faşă, elevii români aveau obligaţia să aducă la şcoală, în fiecare trimestru, cel puţin 20 de kilograme de maculatură, plante medicinale şi materiale reciclabile. Nimic rău, de altfel, în a proteja spaţiile verzi şi a avea grijă de mediu, însă felul în care se impunea colectarea ca economie şi reciclare a materialelor făcea din ecologie o altă parte a propagandei comuniste, hulite de cei mai mulţi români.

"Făceam curăţenie în bibliotecă o dată pe trimestru, strângeam hârtiile din parc şi adunam ziarele cumpărate de bunici pentru norma trimestrială de maculatură. Era obligatoriu. Aşa am devenit şi comandant de detaşament, cu şnurul galben atârnat între umăr şi piept, datorită unui tir încărcat cu maculatură pe care tata l-a adus la şcoală când eram în clasa a patra, salvând astfel onoarea întregii clase", mărturiseşte Marius Pascu, unul dintre foştii fruntaşi ai Şcolii 279 din Bucureşti.

După mulţi ani de colectare obligatorie, în 1989 se simplificaseră lucrurile mai peste tot, printr-un acord mutual între opresori şi opresaţi. Diriginţii, comandanţii de unitate şi directorii şcolilor încercau să evite situaţiile absurde, ajungând la un acord nescris cu părinţii elevilor, astfel încât colectarea devenise o muncă de grup la care fiecare contribuia cu ce putea ca să salveze onoarea întregului colectiv. "Pentru verii mei mai mari au fost ani de coşmar, când alergau ca nebunii după roşcove, din categoria plantelor medicinale obligatorii, colectate în vacanţa de vară, după flori de tei, măceşe, muşeţel, castane, sticle şi borcane. La mine a fost mai uşor. Mi-aduc aminte cum diriginta o chema pe mama la şedinţa cu părinţii, unde se întreba cine ar putea să aducă la şcoală mai multă hârtie, fier vechi sau sticle. De fiecare dată se găseau părinţi care să rezolve problema asta, iar noi veneam cu două pacheţele de ziare legate cu sfoară, să se vadă la careu că am muncit", poves­teşte şi Alina Ioniţă din Bucureşti.

FIER VECHI CUMPĂRĂM
Mulţi martori ai colectărilor trimestriale spun că spiritul de echipă s-a născut de fapt din nevoia de a evita represaliile şi situaţiile jenante în care erau puşi toţi membrii unui colectiv atunci când unii nu reuşeau să-şi facă norma. "Nu pot să uit când unul dintre colegii mei a fost lovit cu palma peste faţă de învăţătoare. Nu adu­sese fructele de pădure care erau în plan, iar tovarăşa a găsit de cuviinţă să ne ofere tuturor o «lecţie» de-o zi întreagă despre cum ne îndreptăm noi spre înaltele culmi de civilizaţie şi progres dacă adu­năm castane şi maculatură. Din tri­mestrul ur­mă­tor am făcut norma împreună, ca să scă­păm de lecţia de comunism", îşi aminteşte Marian Celmare, pionier până în 1989 la Şcoala 121 din Bucureşti.

Pentru fierul vechi obligatoriu, borcanele, ghindele, castanele, teiul, fructele de pădure şi maculatura trimestrială se mai strângeau şi bani în unele şcoli, tot pentru a salva onoarea întregului colectiv. Era o soluţie acceptată de mulţi, deşi suma era destul de mare şi se adăuga la ceilalţi bani pe care părinţii îi dădeau obligatoriu în fiecare trimestru. "Mai era fondul clasei,  fotografiile cu întregul colectiv şi cele personale, pe care eram obligaţi să le fa­cem, timbrele şi cărţile poştale obligatorii, pixurile şi creioanele, biletele la teatru şi la tombolă, excursiile la Mără­şeşti, plătite din banii noştri, sau revista «Cutezătorii», care ne ajuta la maculatură", povesteşte şi Ioana Cernat din Bucu­reşti.

"E foarte adevărat că se reciclau. Poate că nu era vorba despre ecologie, poate doar se făceau bani din refolosire, dar era bine că se recicla. Eram învăţaţi de mici să fa­cem asta, ni se explica la dirigenţie care sunt câştigurile noastre, ale tuturor, dacă reciclăm; făceam referate în care trebuia să găsim singuri binefacerile acestor acti­vităţi şi nu era nimic rău în această campanie permanentă de educare a tinerilor. Însă a rămas întotdeauna o ecologie prost înţeleasă pentru noi, cei obligaţi să ne facem norma. N-am simţit niciodată că trebuie să reciclez pentru binele naturii, pentru binele planetei, cu toate că aşa sunau textele de propagandă pe care ni le prezenta învăţătoarea sau diriginta. Ştiam că trebuie să depun maculatură la normă, că sunt obligat să aduc la şcoală sticle şi borcane ca să nu mi se scadă nota la purtare sau că îmi pot salva colegii dacă aduc mai mult.

La fel se întâmpla şi cu munca voluntară obligatorie, alt paradox comunist din care nu am învăţat nimic despre voluntariat, ci doar despre obligativitate. În 1989 am fost obligaţi să cu­ră­ţăm curtea şcolii chiar în duminica Floriilor. Eram în clasa a opta, dar am plâns atunci, pentru că mama îmi făcuse tort şi trebuia să-mi primesc prietenii acasă. A trebuit să strâng mai întâi câţiva saci de gu­noaie şi cioburi, să dau cu grebla prin iarbă şi să-mi ajut colegele la plantat de pan­seluţe. Abia pe seară am ajuns la petrecerea mea", mărturiseşte Florin Grigore din Bu­cureşti. Sub "înălţătoarea" de­viză "RRR - reciclare, refolosire, recondi­ţio­na­re", ac­ţiunile ecologismului comunist nu au fost percepute până în decembrie 1989 drept contribuţii la binele naturii, fiind numai obligaţii de îndeplinit.