x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Logodnică i-a fost moartea

1
Autor: Monalise Hihn 13 Noi 2009 - 00:00
Logodnică i-a fost moartea Arhiva personală familia Berlea/


Claudiu Berlea era sergent major la o unitate de tancuri din Turda. În noiembrie 1989, în timp ce era în concediu la Hunedoara, s-a îndră­gostit de o prietenă a surorii lui mai mici. Voia ca de sărbători să se lo­godească. Visa să urmeze şi o fa­cul­tate. Nimic nu părea să îi stea în cale...


"MAMĂ, DĂ ŞI AICI!"

Claudiu era singurul băiat al fa­miliei Berlea, care mai avea două fete. Era răsfăţatul mamei. La 16 ani, Claudiu s-a angajat în Combinatul Siderurgic de la Hunedoara, la Secţia Turnătorie. Mergea şi la liceu, la seral. Nu se putea împăca cu gândul că va rămâne toată viaţa să lucreze acolo. El era altfel. Iubea pictura, îi plăcea să citească, îşi dorea să aibă o bibliotecă a lui. Învăţase să joace şah foarte bine. Era îndrăgostit de munte, unde fugea de câte ori avea timp.

Pentru că nu voia să rămână toată viaţa în Secţia de Turnătorie, Claudiu s-a înscris la examenul pentru Şcoala de Subofiţeri de la Piteşti, la tancuri. A intrat, chiar dacă nu a avut timp să se pregătească prea mult. Mama sa nu a vrut sub nici o formă să îl lase să intre în armată. "N-am vrut să se ducă acolo. Nici nu se pregătise. A venit acasă şi mi-a spus: - Mamă, am reuşit! Ştiţi ce am făcut?! I-am tras o palmă! Îmi era ciudă că s-a dus să dea examen la şcoala de subofiţeri. Noi nu aveam pe nimeni în familie care să fi fost militar. I-am zis: - Mamă, tu ai să fii plecat ca pasărea zburătoare, din unitate în unitate! Mi-a răspuns: - Dă şi în partea asta!, întorcându-mi şi celălalt obraz. L-am strâns în braţe. Lăcrimând, a murmurat: Mamă, 200 de băieţi au plecat acasă, plângeau şi ei şi părinţii lor, pentru că nu au trecut! Parcă am simţit că armata o să-i aducă necazuri", po­vesteşte mama lui Claudiu, Jenica. Armata nu a fost ceea ce se aştepta Claudiu să fie. La şcoală, el şi colegii lui au ajuns să rânească la porci şi la vaci şi să facă tot felul de munci ce nu aveau nici o legătură cu pre­gă­tirea militară. Adesea, le povestea părinţilor cât de mult se munceşte în şcoală.
Nu părea să fie împăcat cu mi­lităria, dar firea veselă l-a ajutat să treacă peste multe. Părea să fie mai bine decât la Turnătorie, la Hunedoara.
REPARTIZAT LA TURDA
După doi ani de şcoală la Piteşti, Claudiu Berlea a fost repartizat la o unitate de tancuri, UM 01342, la Turda. Îşi făcuse prieteni printre co­legi, iar cu unii dintre ei juca şah. Continua să picteze, iar ceilalţi îi cereau să le facă portretele prietenelor şi soţiilor. Pentru că era talentat, scria şi lozincile din unitate, aşa cum făcuse şi la şcoală, la Piteşti. Mergea la munte în continuare şi chiar se amuza că era singurul dintre an­gajaţii de la unitate care avea doar o bicicletă, în timp ce colegii deţineau maşini sau motociclete. El era po­sesorul unei cursiere, cum­părată cu bani scoşi de mama, de la CAR.

După un timp, a primit repartiţie pentru o locuinţă. Era o garsonieră. Adesea, mama mergea la el. "Vremurile erau grele. Reuşeam să fac rost de puţină carne, pe care i-o duceam la Turda. Uneori, nici nu ştia că merg la el. De pe scări, simţea mirosul de mâncare şi îmi spunea: - Am simţit eu că mama e la mine! Acum casa mea e casă. Miroase şi la mine a mâncare, a sarmale. Îl ve­deam cât e de bucuros că mă vede", rememorează Jenica Berlea.


DECEMBRIE, ULTIMA PERMISIE

În noiembrie 1989, Claudiu a venit acasă, la Hunedoara, în concediu. Atunci s-a îndrăgostit fulgerător de Lili, prietena surorii sale, Paula. Îşi făceau deja planuri de viitor. "În timpul în care a fost în concediu, mi-a spus că după ce va termina contractul cu armata va pleca. Spunea că e multă hoţie şi minciună. El nu suporta nedreptăţile", continuă mama lui Claudiu. A plecat la Turda, dar la 9 decembrie a reuşit să mai vină în permisie pentru două zile. "

Atâta se îndrăgostise de fata aceasta într-o lună! N-a putut să vină acasă de Moş Nicolae, dar nu s-a lăsat şi tot a mai venit o dată la data de 9 decembrie. Ţin minte şi acum că a venit cu un buchet de garoafe şi un bibelou, o balerină. Pentru prima oară, atunci mi s-a părut că băiatul meu îm­bă­trânise foarte mult. Aveam im­presia că e bătrân, bătrân. Nu ştiu de ce am avut acel sentiment. Mai mult, nu ştiu ce m-a apucat atunci şi l-am în­trebat: Dacă o fi să se întâm­ple ceva, tu în ce linie vei fi? Nu voi uita niciodată ce mi-a răspuns zâmbind: În linia întâi. Vrei să îţi dau şi seria şi nu­mărul tancului?!

A plecat în ziua de 10 decembrie 1989. Eu eram schimbul al doilea la Fabrica de Încăl­ţă­min­te. Urma să plec la serviciu, iar el la tren. Era în bucătărie. Mi-a spus să dau şi pentru el bani pentru petrecerea de Anul Nou, urmând să săr­bă­torească alături de iubita lui. Ştia că nu poate veni de Crăciun, că deja avusese concediu în noiembrie, dar de Anul Nou voia să petrecem împreună. Ne-am îmbrăţişat şi ştiu şi acum ce i-am zis: Claudiu, ai grijă de tine! Să-mi scrii! Ne scriam foarte des. Eu am mers la serviciu, iar el la Turda. De atunci nu am mai vorbit cu băiatul meu", povesteşte Jenica Berlea.

Zilele s-au scurs. Claudiu şi fami­lia lui nu au mai apucat să vorbească nici măcar la telefon. Deja la 22 decembrie, toţi ai casei erau îngrijoraţi că nu primesc nici o veste de la Claudiu. Mama era cea mai îngrijorată. Plângea şi se gândea la băiatul ei. "Eram foarte îngrijorată şi plân­geam mereu! Eram de serviciu. Stăteam cu colegele şi am văzut că cerul era roşu. Eram neliniştită şi atât le-am spus: Roşul acesta e vărsare de sânge, să vedeţi voi! Apoi, am fost trimise acasă de directoare, de teamă să nu se întâmple ceva în fabrică. Pe drum, m-am întâlnit cu băiatul care ne repara maşinile la fabrică. Nu ştiu ce m-a apucat, dar eram bucuroasă că l-au prins pe Ceauşescu. I-am zis: Ai văzut, Cornele, că l-au prins pe criminal? Îmi pare tare rău că am zis aşa", spune Jenica Berlea.
"DOAMNĂ, AVEŢI O TELEGRAMĂ!"
A venit ajunul de Crăciun. Colindătorii au sunat şi la uşa familiei Berlea, la Hunedoara. Jenica Berlea s-a supărat pe soţul ei că două rânduri de colindători nu au primit prea mulţi bani de la soţul ei. "Gata! Următorii copii care sună la uşă vor fi primiţi de mine! Nu mai voiam să îl las pe soţul meu să le deschidă. S-a şi dus să scrie o scrisoare. Fiica mea cea mare, Mariana, îşi spăla copiii, la baie. A sunat la uşă. Am deschis. Era poştăriţa. - Doamna Berlea, aveţi o telegramă! Când am văzut-o, mi s-a dus inima în gât. - De unde?, am întrebat-o. Ea mi-a zis doar atât: - Citiţi-o! N-am mai putut. Am simţit! Am ştiut! Nu mă gândeam, totuşi, că e mort. Credeam că e rănit!

Am urlat. Am tras totul de pe masă. M-am tăvălit. Soţul şi fata mea cea mare au venit repede. - Ce ai?!, a reuşit să întrebe soţul meu. Poştăriţa repeta: - Lăsaţi-o, domnul Berlea, că l-a îm­puşcat pe băiatul dumneavoastră! Urlam. Pur şi simplu nu mă mai puteam opri", spune Jenica Berlea. Tatăl lui Claudiu a luat telegrama şi a citit: - Prezentaţi-vă de urgenţă, fiul dumneavoastră a căzut la datorie pentru patrie!

Claudiu Berlea fusese în unul dintre cele trei tancuri, scoase la data de 23 decembrie în faţa UM 01342. Era mecanic tanchist, iar ală­turi de el se mai aflau acolo trei militari în termen, care fuseseră în­cor­poraţi cu doar două luni în urmă. Tan­cul era plin cu muniţie. Cu puţin timp în urmă fusese adus de la re­pa­rat, de la Sibiu. "Chiar le-a explicat că după ce lucrurile se vor linişti, după ce vor trece luptele, era convins că dom­nul comandant îi va da permi­siu­nea să meargă la şcoală, la Cluj-Napoca. Le-a zis: Eu nu sunt tablagiu. Nu vreau să rămân aşa. În­cer­case de mai multe ori să meargă la şcoală, dar nu primise permisiunea. Co­mandantul îi explica mereu că îl va lăsa, dar că nu e momentul. Şi acolo îşi făcea planuri de viitor. Sunt sigură că s-ar fi făcut mare! A fost anunţat prin staţie că tancul lui ur­mează să fie atacat. Era ceaţă. A luat o grenadă, a deschis turela tancului. Un glonţ l-a nimerit lângă sprânceana stângă", adaugă Jenica Berlea.


ULTIMUL DRUM
Tatăl lui Claudiu, cumnatul său şi alte două rude au luat decizia să plece în aceeaşi seară la Turda. "Nu mă gândeam decât să ajung la el. Să îl aduc acasă", povesteşte Nicolae Ber­lea. Au luat trenul, cu care au mers până la Câmpia Turzii. De acolo, nu i-a mai lăsat nimeni să plece. Li s-a spus că vor fi împuşcaţi. Nu mai circula nimic. Au pornit pe jos.

"Când au­zeam împuşcături, ne lăsam jos. Am ajuns, dar eram ca şi morţi. Eram sfâşiaţi de durere. Am umblat de la unitate la morgă. Acolo, n-am fost în stare să îl recunosc. Ginerele meu a leşinat după ce a indicat care este Claudiu", continuă, cu lacrimi în ochi, tatăl lui Claudiu Berlea. Comandantul unităţii i-a spus atunci să aleagă un sicriu frumos, "pentru că de acum înainte aceasta va fi casa lui". L-au adus acasă la Hunedoara cu un tren special. S-a întors acasă în ziua de Crăciun. Era acum sublocotenent post-mortem. Primise permisiune pentru totdeauna.

"Ne spusese că nu poate veni acasă de Crăciun. Acum venea, dar într-un sicriu. S-a strâns lumea la gară, la bloc. Am vrut să merg şi eu, dar nu m-au lăsat. Îmi spuneau fetele mele că atunci când a intrat trenul în gară, parcă şi sirena lui plângea. La bloc, puhoi. Eu doar ur­lam. Când am dat jos capacul de pe el, cum a fost ger, se formaseră picuri de apă. Erau ca nişte lacrimi. Din rană curgea sânge. El era moale, arăta par­că dormea. Cât timp l-am privegheat, am fost aproape în stare de leşin. Spuneam doar: Să vină Claudiu lângă mine! Fetele mele îmi tot repetau: Mamă, e în sicriu! Cum să vină?! Nu mai ştiam nimic", încheie Jenica Berlea.

Sublocotenentul Clau­diu Ber­lea a fost înmormântat la data de 27 decembrie 1989, într-un cimitir din oraşul în care se născuse cu 24 de ani în urmă. Părinţii lui locuiesc şi astăzi la Hunedoara. La fel şi surorile lui. Lacrimile nu s-au uscat nici acum pe obrajii lor. Nici acum nu se ştie cine l-a împuşcat pe Claudiu!
Citeşte mai multe despre:   special,   eroii revolutiei

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de