x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Ludmila Jivkov sau destinul tragic al unei fiice de dictator

0
10 Noi 2009 - 00:00
Ludmila a avut un sfârşit tragic. Se afla într-un impas. Pe măsură ce urca eşaloanele partidului, ura împotriva ei era şi mai mare. Anturajul tatălui nu accepta acest amestec ciudat exploziv de convingeri pro occidentale şi pasiunea pentru hinduism.

Pe de altă parte, nu avea un limbaj comun cu nici unul dintre tovarăşii moscoviţi de rangul ei, membru al Biroului Politic sau ministru. În ceea ce priveşte intelectualii bulgari democraţi, aceştia erau în mod natural respinşi de apartenenţa ei la dinastia domnitoare şi la partid, care mai era afişată şi în mod ostentativ şi provocator. Pentru că, pe moment, Ludmila nu avea alt merit decât acela de a fi fiica stăpânului ţării: fără această legătură familială, nu ar fi ajuns niciodată în posturi atât de importante.

Totul s-a terminat foarte prost. Probabil că depeşele ambasadorilor sovietici şi mai ales cele ale agenţilor, trimise cu regularitate la Moscova, aveau un caracter din ce în ce mai alarmant. Eu însumi i-am văzut de mai multe ori pe diplomaţi strângând din buze, lăsând capul în jos şi pălind uşor la faţă când auzeau numele Ludmilei, chiar şi când era vorba despre năzbâtii anodine. Nu-i fuseseră iertate legă­turile cu Gheorghi Markov.

Pe de altă parte, Ludmila nu putea să nu cunoască mecanismul asasinării lui. A fost acuzată că voia să "îndepărteze Bulgaria de comunitatea socialistă". Adjunctul lui Andropov, general colonel Filipp Bobkov, a scris în Memoriile lui, editate de pe la mijlocul anilor '90: "Unii bulgari (adică informatorii secreţi ai Moscovei, A.V.), ne-au semnalat că purtarea Ludmilei Jivkova submina autoritatea partidului". Situaţia era cu atât mai complicată, cu cât, conform unei decizii luate de tatăl ei, Ludmila trebuia să-i urmeze în funcţie. Ceea ce nu era posibil decât cu condiţia ca transmiterea puterii să se facă în timpul vieţii lui Tudor Jivkov.

Lupta s-a dat atunci pe terenul medici­nei. Ludmila a început să aibă nişte stări de rău foarte ciudate. Mai ales în cursul călăto­rii­lor în străinătate. Din motive misterioase, pe care nimeni nu a încercat să le elucideze vreo­dată, era tratată nu de medici bulgari sau locali, ci de confraţii lor sovietici, care se aflau acolo ca din întâmplare. Nimeni nu le-a cerut vreodată diplomele, nici nu le-a verificat titlurile. Avem toată îndreptăţirea să credem că erau "specialişti de mare competenţă".

Ultima criză a survenit în ziua de 20 mai 1981, la reşedinţa pre­zidenţială din Boiana, lângă Sofia. Peste câteva zile, Ludmila trebuia să sărbătorească împlinirea a 39 de ani. Nu era nimeni lângă ea, cu excepţia unei cameriste, care locuia în una dintre încăperile înde­părtate, şi două gărzi de corp în grădină.

Ambulanţei de reanimare i-a trebuit două ore să ajungă: i se spărsese un pneu pe drum, cu totul din întâmplare, bineînţeles. Medicii au găsit-o pe Ludmila moartă.

Anunţul morţii ei a apărut cu două zile mai târziu. A fost publicat raportul autopsiei, semnat de patru persoane, printre care şi unchiul Ludmilei, Athanase Maleiev, care se afla la un congres în Italia în momentul decesului. Era clar că o minciună atât de flagrantă şi uşor de combătut nu deranja pe nimeni. Printre experţii care şi-au pus semnătura pe acest document, nici unul nu era medic legist: era ceva care sărea în ochi, dar camarazii nu păreau deloc stânjeniţi de acest detaliu.

Patru profesori afirmau în faţa întregii Bulgarii că Ludmila murise în urma unei hemoragii cerebrale. Tatăl ei, în aparenţă atotputernic, nu s-a amestecat. Probabil că înţelegea mai bine decât oricine unde duceau firele acestei poveşti şi ce-i rămânea de făcut. Abia după ce şi-a pierdut puterea a mărturisit prudent în Memoriile sale înregistrate: "Nu pot să afirm cu exactitate că moartea Ludmilei a fost na­turală, poate că a existat o intervenţie ex­ternă". Atunci nu avea de ce să-i mai fie teamă, dar spaima e mai puternică decât raţiunea. Rămânând în Bulgaria, nu îndrăznea să spu­nă un cuvânt în plus, dar nici să dezvăluie ce ştia. Dar, pentru noi, ceea ce a spus e mai mult decât suficient.

Imediat după moartea Ludmilei, în toată Bulgaria a fost răspândit zvonul sinuciderii sale. Această versiune, deşi nu foarte măgulitoare pentru putere (de ce un membru al Biroului Politic, şi fiica stăpânului ţării, şi-ar fi pus capăt zilelor?), trimitea în planul doi ideii mult mai supărătoare.

Mai târziu, camerista a spus că peruzeaua de la inel, de care Ludmila nu se despărţea niciodată, se albise cu puţin timp înainte de moartea ei. Proprietăţile acestei pietre sunt legendare: ea păleşte când proprietarul ei îngurgitează o otravă. Această calitate de a prezice moartea prin otrăvire este descrisă în poemul lui Orfeu "Pietrele". După unele mărturii, Ludmila remarcase paloarea crescândă a inelului. Dar fatalismul ei o împiedicase să ia măsuri de precauţie.

Să lăsăm totuşi deoparte speculaţiile mitologice pentru o acuzaţie mai serioasă, pe care a pronunţat-o Liubomir Levcev, preşedintele Uniunii Scriitorilor Bulgari din acea vreme şi poet cunoscut în afara ţării, un om foarte apropiat de Ludmila: "Spusele martorilor oculari nu au nimic comun cu ceea ce este notat în raportul medicilor. Chiar data şi ora morţii au fost falsificate".
Arkadi Vaksberg, Laboratorul de otrăvuri. De la Lenin la Putin, Traducere în limba franceză de Nicolae Constantinescu, Bucureşti, Pro Editură şi Tipografie, 2007, p. 176-179
Citeşte mai multe despre:   special

Serviciul de email marketing furnizat de