Mineritul din Voivozi: o lume aparte!

Faptul că minerii au dus-o cel mai bine în România dinainte de 1989 nu mai reprezintă pentru nimeni o noutate. Pe lângă respectul pentru sacrificiul pe care îl făceau pentru a asigura materia primă necesară sistemului naţional de energie, mine­rii din întreaga ţară reprezentau o lume aparte. "Noroc bun" era salutul firesc pe care şi-l dădeau toţi oamenii angrenaţi în acest sector aparte, de la tată la fiu, de la bunic la nepot.

 Sentimentul de unitate, de aparţinător al unei clase sociale, nu a fost niciodată mai puternic ca înainte de '89 în rândurile orta­cilor. Tocmai de aceea, când vezi minele României închise de ani buni, nu poţi să nu te gândeşti cu tristeţe la dispariţia bruscă, şocantă şi violentă a unei activităţi, pentru care şi-au riscat viaţa zi de zi, oră de oră, nişte generaţii de mineri.

Bihorul s-a putut mândri de-a lungul vremii cu bogate şi diversificate zone de minerit. Începând de la uraniul din zona Băiţa până la lignitul de la Voivozi şi nisipul bituminos de la Derna-Tătăruş, mii de bihoreni au coborât în mine pentru a le oferi familiilor o pâine pe masă.

Azi, din păcate, Bihorul se află pe lista neagră a disponibilizărilor de mineri, însă a reuşit, prin experienţele de la Voivozi să obţină o "bulină albă de la Washington, mai precis de la Banca Mondială, pentru modul profesionist în care au fina­lizat proiectele de închidere şi conservare a vechilor cariere!


PRIMII MINERI -SLOVACI
Cronicile arată că primii mineri din zona Voivozi au fost, la sfârşitul secolului XIX, slovacii aduşi iniţial de groful Baranyi ca tăietori de lemne. Cele 50 de familii de colo­nişti au întemeiat satul Budoi, iar apoi şi Vărzarii şi Varvizul.

Prima mină deschisă a fost Budoi-tunel, denumită astfel din cauză că, sub dealuri, slovacii au săpat un tunel pentru a transporta mine­reu­rile pe vagoneţi până la Derna-Tătăruşi, unde societatea Magyar Aszfalt, care activează în perioada 1874-1922, şi exploatează zăcă­min­tele de nisip bituminos şi lignit din 11 teritorii miniere localizate la Tătăruş, Derna şi Budoi. Această societate maghiară construieşte în zona Tătăruş şi Derna două fabrici de bitum, carton asfaltat şi uleiuri minerale.

În 1922, Societatea Magyar Asfalt este preluată de Industria Română de Petrol. În 1940-1944, prin Dictatul de la Viena, alături de celelalte ţinuturi ale Transilvaniei de Nord, şi această zonă a văii Bistrei trece sub stăpânirea Ungariei hortiste. În 1945, cu ocazia înfăptuirii reformei agrare, ultimele moşii existente au fost confiscate şi împărţite ţăranilor cu pământ puţin şi fără pământ. Din păcate, pâmântul primit s-a dovedit a fi neroditor, stră­daniile ţăranilor de a cultiva ceva pe el rămânând fără nici un rezultat. De aceea, aici nu s-a făcut colectivi­za­rea. Doar iniţiativa de a deschide cariera de suprafaţă de lignit a dus la re­cu­noaşterea valorii te­renurilor din zonă.
AMINTIRILE ÎI BÂNTUIE...
Plimbându-te astăzi pe străzile comunei Popeşti, nu ai cum să nu te în­tâlneşti - la fiecare pas - cu un fost mi­ner, fie muncitor, fie inginer. Fie­care dintre ei trăieşte din parfumul amin­tirilor unor vremuri demult apuse. 2004 e anul în care au fost aruncaţi la gunoi 130 de ani de istorie a mineri­tului. În perioada 1950-1989, întreaga activitate industrială a zonei Popeşti era legată de exploatarea lignitului şi a nisipului bituminos, care, din punct de vedere administrativ, a cunoscut numeroase schimbări de situaţie.

Cert este că zona a devenit prosperă. În 1975, mina de la Voivozi era de­cla­rată prima unitate de ex­ploa­tare me­canică din România. "Mi­ne­rul - foaie volantă, editată de Secţia Propagandă a Comitetului Executiv PCR Bihor, Comitetul PCR IM Voivozi şi Comitetul Sindicatului IM: Voivozi" descria astfel viaţa minerilor:

"În anii socia­lismului au fost construite pentru minerii bazinului Voivozi un număr de 600 de apartamente; în condiţiile introdu­ce­rii mecanizării şi automatizării în minerit, munca fizică a fost diminuată în procent de 90%; mine­rilor le sunt puse la dispoziţie grupuri sociale moderne, dotate cu băi, vestiare, spălătorii de haine etc.; zestrea tehnică a IM Voivozi depăşeşte azi 1 miliard de lei; în prezent, un număr de 2.300 de mineri servesc la in­tra­rea în schimb o masă caldă gratuită; Liceul Industrial Popeşti cu profil minier pregăteşte schimbul de mâine al mineritului; anual, pentru asigurarea condiţiilor de muncă şi a protecţiei personalului se investesc peste 3 mi­lioane de lei; la dispoziţia mine­rilor pentru asigurarea să­nă­tăţii se află trei dispensare de întreprindere, un spital, patru medici; pentru copiii mine­rilor s-au construit gră­diniţe - cămin cu o ca­pa­citate de 150 locuri; la Voivozi func­ţionează o staţie de salvare mi­nie­ră şi o şcoală de calificare; minerii şi membrii lor de familie au la dispoziţie un club modern, o popi­cărie, o bază sportivă şi posibilităţi nelimitate de petrecere în mod plăcut şi util al timpului liber".

În anii '80 s-a amenajat cea mai modernă bază sportivă din judeţ, iar echipa de fotbal "Minerul Voivozi" a primit vizita fotbaliştilor de la Universitatea Craiova. Corina Chiriac, Mira­bela Dauer şi alţi reputaţi artişti precum şi trupa Teatrului de Stat din Oradea au susţinut constant spectacole pentru mineri. La Voi­vozi, mine­rii aveau la dispoziţie biblioteca lor cu  12.000 de volume din toate domeniile de activitate.


"EROU AL MUNCII SOCIALISTE"
Cei 6.000 de mineri, care au activat în zonă, dispuşi să facă naveta chiar şi de la 60 de km de casă, au adus Ex­ploatarea Minieră Voivozi la culmea din 1985-1988 când au obţinut locului I pe ţară în minerit şi au primit ordinul de "Erou al Muncii Socialiste". Această distinc­ţie reprezenta o re­cunoaştere a meritelor angajaţilor, care asigurau 8-10% din producţia naţională de lignit! Doar în 1988, aşa cum poves­teşte Gavril Vesa, director general în perioada 1997-2001, s-au extras 1,32 milioane tone de căr­bune! Cele 10 sectoare miniere acopereau activitatea pe 100 km de galerii.

Dacă recurgem la aceeaşi sursă de informare, ziarul Minerul..., reiese că minerii îşi depăşeau planul. La rubrica "Ne-am angajat ...", la paragraful referitor la cantitatea de lignit extrasă era menţionată cifra de 4.000 tone, însă mai jos, în articol, la "...Am rea­lizat", cifra ajunge la 17.000 tone. Alt motiv de laudă era economia de energie electrică de la 275.000 kw/h la 270.000 kw/h, precum şi cele 12.000 de ore de muncă voluntar patriotică realizată pe parcursul unui an. După propaganda vremii, "Joia Tineretului" era, fără doar şi poate, momentul cel mai aşteptat, deoa­rece... toată lumea fă­cea muncă patriotică pentru a-şi îm­bunătăţi viaţa!


UN SIRIAN PRINTRE MINERI
Privindu-l pe dr Keer Shareef în timp ce consultă un pui de om, dornic să păşească pentru prima dată pe porţile şcolii în toamnă, ai putea jura că te afli în faţa unui român get-beget, un fiu al Voivoziului, care nu a respectat tradiţia de familie de a se face miner, ci a ales cariera de doctor.

În realitate, povestea dr Sirian Keer Shareef nu diferă cu mult de cea a co­naţionalilor săi, care înainte de '89 au ales România pentru a studia me­di­cina. Născut într-o familie nu­me­roasă, într-o mică localitate din Siria, dr Keer Shareef s-a "mă­ritat" la Voivozi, aşa cum îi place să glu­meas­că, după finali­zarea stu­diilor Fa­cultăţii de Medicină din Timişoara. "De 29 ani trăiesc în Ro­mânia şi pot spune cu mâna pe inimă că aici mă simt acasă. Printre minerii de la Voivozi, care sunt nişte oameni ex­cepţionali, sensibili, dar în acelaşi timp puternici, am ajuns să mă bucur de fiecare moment al vieţii mele. Nu regret nici o secundă că am ales să rămân aici", măr­tu­ri­seşte plin de emo­ţie dr Shareef.

Comparând epoca de glorie a mine­ri­tului din Voivozi şi vre­murile ac­tuale, dr Shareef are opi­nii tran­şan­te: "Era mai bine, fiindcă aveai si­guranţa zilei de mâine. Atunci, ca şi acum, numărul pacienţilor mei era de aproape 3.800 de persoane. Aveam o relaţie specială cu minerii. Erau oa­meni foarte buni la suflet şi săritori. Lumea nu era aşa rea ca acum."