O navă de 25.000 tone deadweight era gata într-un an şi trei luni

În 1989, pe Şantierul naval 2 Mai Mangalia lucrau 3.500 de muncitori, veniţi din toată ţara pe malul mării pentru a construi mineraliere şi petroliere. Tehnologia era învechită, condiţiile de muncă nu erau foarte bune, dar oamenii erau mulţumiţi pentru că primiseră o locuinţă în oraş şi aveau salarii bune, între 2.000 şi 5.000 lei, în funcţie de vechime şi experienţă. În 1989, în preajma Revoluţiei, a fost gata nava "Voineasa".

Marin Florian, de meserie lăcătuş mecanic, este astăzi liderul sindica­tului "Navalistul" din Daewoo Mangalia Heavy Industries (DMHI); lucrează în acest şantier naval din 1975, adică de când a împlinit 18 ani. El spune că iniţial au existat două şantiere, care ţineau de unitatea militară 02129. Construirea şanti­e­ru­l­ui civil a început în 1975, iar la începutul anilor '80 acesta a ieşit de sub jurisdicţia unităţii militare. "Pe cartea mea de muncă scrie «transferat la Şantierul naval 2 Mai Mangalia»", spune domnul Florian. "În 1986, partidul a ajuns la concluzia că şantierul din Mangalia trebuie să fie condus de la Constanţa, de către cei de la Întreprinderea de Construcţii Navale Constanţa. Aşa ne-a venit directorul Dimoiu, care ne muncea şi duminica şi ne striga: «Eu sunt lupul!». Dimoiu era expert în nave şi membru în Comitetul Central al PCR. Apoi director a devenit Chitic Nicolae", îşi aminteşte actualul li­derul de sindicat.

Se lucra în trei schimburi sau în două schimburi prelungite. Muncitorii căsătoriţi primeau apartamente în Mangalia, iar pentru cei necăsătoriţi existau cămine de nefamilişti. Cu toţii puteau mânca la cantina de pe şantier, sau la cea din zona căminelor. Domnul Florian spune că Elena Ceauşescu a venit să boteze o navă (prin tradiţie, navele sunt botezate de femei), dar sticla de şampanie nu s-a spart şi cu toţii s-au gândit că e semn rău. Îşi aminteşte că şi nava "Biruinţa" a fost la reparaţii acolo. "Trebuia făcută lucrarea în timp scurt, pentru că nava trebuia să plece să aducă petrol. Ni s-a spus: «Aveţi o săp­tă­mâ­nă să terminaţi!»." Dacă lucrările nu erau efectuate după plan, muncitorii puteau să capete penalizări de 5%-10% din salariu timp de 3 luni. Dar întârzierile nu ţineau doar de cei de pe şantier; se putea ca o piesă sau un material să fie livrate cu întârziere. Se dădeau şi premii, pentru o lansare mai rapidă, o soluţie tehnică originală, o inovaţie.

Comenzi de nave dădeau în principal Navrom şi Petromin, dar la un moment dat şantierul a avut şi clienţi străini. Au fost construite două mineraliere pentru armatori greci, iar alt mineralier a ajuns în Taiwan. Câteva dintre navele co­mandate de cele două companii româneşti au rămas neterminate după Revoluţie; statul, care finanţa construirea, nu a mai livrat banii necesari finalizarii. O navă de 55.000 tone-deadweight costa în jur de 25 milioane de dolari.

Au fost şi accidente de muncă; ori cădea o persoană, ori cădea ceva peste un om. Sudorii care nu erau atenţi îşi mai dădeau foc. În permanenţă existau asistente şi medici la cabinetul medical din şantier, cât şi o salvare care să îl ducă pe accidentat la spital, dacă era un caz mai grav. Dintre muncitori, 15% erau femei, care lucrau ca sudori, lăcătuşi me­ca­nici şi la vopsitorie.

Sâmbătă se lucra, atunci când nu era "srl", adică "sâmbătă recuperată liber". Când se apropia termenul de li­vrare, se lucra şi duminica.

"Sa­la­ri­a­ţii deveniseră indisciplinaţi. În ziua de salariu, plaja era plină de muncitori de la şantierul naval care beau şi mâncau, spunându-şi «mâine mai muncim!» Aveam un maistru care îşi începea ziua zicând unui muncitor: «Du-te la 2 Mai şi ia o sticlă de vodcă!», nu era lege prin care să se stipuleze că, dacă lipseşti nemotivat, vei fi dat afară. Erau unii care plecau primăvara din şantier, făceau toată vara pe ospătarii, şi se mai întorceau toamna pe şantier. Erau vremuri când era "Delilah" în şantier. Asta până în 1981, când a dat Ceauşescu decretul 400, care interzicea băutura la locul de muncă", povesteşte domnul Florian. Salariaţii erau obligaţi să iasă la culesul roadelor de pe câmpurile din jur. Activitatea în şantier se stopa şi toată lumea mergea la adunat recolta. Într-un an, au fost duşi la CAP Negru Vodă să adune porumbul. Un şmecher de la partid, venit în control, a constatat însă că toţi şantieriştii erau la băute, pe la cârciumile din sat.

"Românul întâi fură şi apoi se întreabă la ce-i trebuie"
Gemal Memetcea, de profesie inginer TCM, acum general manager al DMHI, lucrează în şan­tierul naval din Mangalia din 1985. El îşi aminteşte că foarte rar apăreau şi  delegaţii stră­i­ne pe şantier: "Când s-au cumpărat generatoare de curent din Polonia, au venit polonezii să le ins­taleze. Străinii aveau regim aparte, nu puteai să te apropii de ei." El şi-a pus la un moment dat în­tre­barea dacă există vreun mod în care ar putea stopa furturile de la şantier: "M-a convins un mun­citor din şantier că e foarte greu, spu­nându-mi: «Românul întâi fură şi apoi se întreabă la ce-i trebuie»." Domnul Memetcea era, în 1989, şeful sec­ţi­ei mecano-energetice, care se ocupă cu re­par­a­rea şi întreţinerea echipamentelor me­cano-energetice, şi avea în subordine 300 de oa­meni. Înainte de Revoluţie, pe şantier existau şi gărzi patriotice, a căror misiune era să apere şantierul naval de "teroriştii imperialişti care puteau să vină de pe mare, să cucerească şantierul sau să-l arunce în aer".

Membulat Risat, director outdoor, ne-a explicat modul în care se operau unele lucrări înainte şi după 1989, când a fost permis importul de teh­no­logie. Sudura se făcea numai cu electrod, iar din această cauză eficienţa era foarte scăzută. Asam­-bla­rea zonelor curbe din extremităţile navei la acea vreme se lucrau cu ajutorul unor negative ce co­piau forma navei şi a unor şabloane de lemn realizate la un atelier special, numite trasaj clasic (aici se proiectează nava la scara 1/1). Odată standul pregătit, se începea asamblarea tablelor bucată cu bucată, iar sudura se făcea manual, la poziţie. Toate aceste operaţiuni însemnau un consum foarte mare de manoperă. Proiectarea se făcea pe vremuri la Galaţi, acum se face chiar în Şantier, cu un program pe calculator. Debitarea, adică tăierea tablei, se făcea după o formă care era generată manual, cu un cititor optic având o eficienţă de 40 cm tablă/minut. "Ca tehnologie, cred că nu a mai rămas nimic de dinainte de 1989. Doar meseriaşii au rămas", spune domnul Risat. Înainte se lucra tot vaporul în doc, apoi mergea la vopsitorie. Acum blocurile care sunt gata, adică au tot - armături, ţevi, guri de vizită, merg la vopsitorie, iar la final se vopsesc doar marginile.

Mână de lucru din Moldova
Paul Buruiană, subinginer TCM, este acum ma­nager resurse umane. În 1989, lucra tot în cadrul "Ser­viciului Personal". El îşi aminteşte despre campania de recrutare de personal din anii '80. Şan­tierul antama încă din şcoala profesională viitori lăcătuşi şi sudori, cărora le plăteau burse pentru hrană, cazare, echipament de lucru şi protecţie. Aceştia erau obligaţi, prin contract de şcolarizare, după ce terminau treapta I de liceu sau şcoala profesională, să lucreze pe şantier cel puţin 5 ani. Cei mai mulţi veneau din Moldova, unde exista un excedent de forţă de muncă. Erau de la licee din Vaslui, Bârlad, Codăeşti, Negreşti, Bacău, Roman, Târgu Frumos, Iaşi, Suceava, Rădăuţi, Botoşani, Dorohoi. Se făcea o garnitură specială pentru ei, care îi aducea la Mangalia. În Mangalia existau doar 10 clase de profesională, pentru că nu exista o capacitate mai mare pentru şcolarizarea viitorilor şantierişti. Elevii veneau în practică la Şantierul Naval 2 Mai din Mangalia şi erau cazaţi la căminele de nefamilişti şi la internatul Liceului industrial nr. 1 Mangalia, actualmente Liceul "Emil Bănescu".

Domnul Buruiană, împreună cu colegi din cadrul "Serviciului Personal", organiza, începând cu luna martie, acţiuni de recrutare de personal. Acestea erau mediatizate prin anunţuri în ziarele naţionale şi locale, prin care se arăta că şantierul caută forţă de muncă. Mergeau şi prin sate, pe la primării şi instituţii de învăţământ, pentru a face publicitate şantierului: "Aveam pliante în care erau descrise facilităţile pe care le ofeream: loc de muncă după terminarea şcolii, masă, cazare şi alte drepturi pe perioada şcolarizării."

După ce terminau munca, şantieriştii se şi distrau tot acolo, pe şantier. Mergeau la petreceri la cantină, fie că era vorba de Balul Primăverii sau de Balul Lansării. Se făceau concursuri de dans, se spuneau anecdote, iar de cântat se ocupa o formaţie de băieţi din şantier. Înainte, o navă de 25.000 tone deadweight era ga­ta în aproximativ 1 an şi trei luni, acum, o navă cu o capacitate de şapte ori mai mare e gata în 14 luni, datorită noilor tehnologii, cum ar fi lucrarea sec­ţiilor curbe cu ajutorul unor pin-jiguri montate pe sol drept, tăierea cu plasma sub apă, evitând astfel deformarea tablei tăiate, sau sudura cu sârmă în mediu de dioxid de carbon, care asigură o pro­duc­­tivitate de 4-5 ori mai mare şi o calitate superioară.