x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"O scrisoare pierdută" deranja pentru că situaţia era mai tensionată

0
Autor: Andreea Tudorica 23 Ian 2009 - 00:00

Regizorul Mircea Cornişteanu a fost ani de zile urmărit de Securitate, pentru că, el însuşi recunoaşte, era "slobod la gură" şi mai avea unele relaţii cu cetăţeni străini. S-au ţinut pe ur­mele lui de la începutul anilor ’80, punându-se chiar problema de a i se interzice să mai regizeze pe vreo scenă românească. Nu i-a păsat şi a continuat să-şi facă meseria pe scena craioveană şi cea bucureşteană de la Nottara fiind un nume de referinţă printre regizorii români.



  • Jurnalul Naţional – Eraţi un om care a deranjat comuniştii. De ce?
Mircea Cornişteanu: Eu eram de multă vreme urmărit de Securitate. Pentru că eu spuneam ce credeam, întotdeauna am fost un om care nu şi-a ascuns opiniile, eram bănuit de tot felul de minuni, cum ar fi că vreau să fug din ţară, că întreţin relaţii cu străinii. Adică de fapt astea nu erau bănuieli, erau adevăruri, mai puţin cea cu plecatul din ţară, pentru că nu vroiam să fug. Pentru că puteam să plec oricând, pentru că fusesem de multe ori în străinătate şi puteam să rămân dacă vroiam chiar şi legal, fiind evreu de naţionalitate. Am găsit în dosarul de la CNSAS o grămadă de lucruri îngrozitoare, de turnătorii de la colegi, de la Craiova şi de la Teatrul Nottara,  pentru că într-o vreme am fost detaşat la Nottara, unde au şi vrut să mă angajeze.

  • De ce n-aţi rămas?
Pentru că cei din Consiliul Culturii s-au împotrivit, pe ideea că nu sunt o persoană care are ce căuta în Bucu­reşti. Lucrurile mi le-am lămurit mai bine după ce mi-am citit dosarul de la CNSAS. Tamara Dobrin s-a opus.

  • Sunteţi un specialist în Caragiale. Aţi făcut o integrală a comediilor lui, chiar "O scrisoare pierdută" aţi pus-o în scenă nu mai puţin de patru ori la Naţionalul craiovean. Eu vreau să ne referim în discuţia noastră la punerea în scenă de la sfârşitul anului 1988-începutul lui 1989.
Da, am făcut 15 spectacole cu come­diile lui Caragiale. Dar varianta din 1988-1989 a "Scrisorii pierdute" este cea care a creat cele mai multe pro­bleme. Era diferită  de celelalte două din 1974 şi 1982 deoarece contextul social-politic era în mişcare, în evolu­ţie. Viaţa se degrada, iar situaţia era tot mai tensionată. Presiunile erau tot mai mari. Iar spectacolul la care ne referim diferea prin sensibilitatea organelor de partid faţă de orice semnal de împotrivire la situaţia existentă care era tot mai mare, iar reacţia pu­blicului, care se manifesta prin râsete, era un semnal pentru aceşti impostori care erau în posturile de răspundere culturală şi politică. Astfel, reac­ţia publicului devenea un pericol pentru propria lor stabilitate. Totul a pornit de la nişte scrisori şi nişte vorbe circulate prin Craiova după ce premiera a avut loc din partea unor cadre didactice, pe unii îi şi cunosc, care şi-au manifestat indignarea faţă de spectacol spunând că ei nu-şi aduc elevii să vadă un asemenea spectacol care este defăimător la adresa României, a pu­terii de stat, un spectacol reacţionar, care îl falsifică pe Caragiale. De parcă ei ştiau cum e Caragiale şi de parcă ei ar fi deţinătorii secretului a ceea ce vroia Caragiale să spună. După aceste sesizări, ale profesorilor dar şi ale unora din teatru după cum am aflat, s-au făcut nişte vizionări suplimentare, la ultima participând şi secretara cu propaganda a comitetului jude­ţean de partid, care de frică să nu-şi piardă funcţia, trebuia să facă pe dura. Şi s-a organizat o vizionare, care s-a întrerupt după primele trei acte, fără să se vadă de altminteri obiecţia principală, adică "omul negru", un personaj inventat de mine, care nu scotea nici un cuvânt. Ea nici nu a apucat să-l vadă, habar n-avea despre ce este vorba. După reacţia ei, era clar că ve­ni­se să oprească piesa. Şi aceiaşi oa­meni care dăduseră drumul spectaco­lu­lui, care-l vizionaseră înainte, au în­ce­put acum să arunce cu pietre în el. Că e reacţionar, că-l falsifică pe Caragiale. Singura persoană care a avut demnitatea de a-şi apăra punctul de vedere a fost doamna Cleo Do­mozină, directoarea Teatrului de păpuşi atunci, şi care a spus că este un spectacol care nu are nimic reacţio­nar. Şi astfel, tovarăşa Bistriceanu a oprit spectacolul. Nu a cerut modi­ficări, ci pur şi simplu a spus spectacolul ăsta nu se mai joacă. Lucru grav de tot.

  • Se mai întâmplase vreodată până atunci?
Mie mi s-a mai întâmplat tot la Craiova cu o piesă a lui Marin Sorescu "Există nervi", care a fost însă oprită înainte de a ieşi în premieră. S-au făcut mai multe vizionări şi la ultima, prim-secretarul de partid a oprit piesa spunând că e un spectacol reacţionar, (era şi Sorescu în sală) şi s-a purtat absolut îngrozitor şi spectacolul a fost interzis şi nici n-a mai fost jucat.

  • Revenind la "Scrisoare"...
Da, deci spectacolul a fost interzis şi în arhiva CNSAS am găsit şi explicaţia pentru care spectacolul, la câteva luni după interzicere, a fost repus în scenă. Iar acordul pentru această repunere a venit chiar de la Securitate.

  • Adică?
Există un document de la Securitatea din Bucureşti în care un colonel făcea recomandarea ca spectacolul să fie repus, pentru că este mai grav pentru imaginea României să interzici un spectacol al lui Caragiale decât să-l laşi chiar aşa cum este, în repertoriu.

  • Apucaseră să fie deja reacţii în străinătate? Ştiu că Mircea Ior­gulescu a fost foarte vehement la "Europa Liberă"…
Nu ştiu, dar este foarte posibil, pentru că reacţiile şi naţionale şi internaţionale au determinat repu­nerea în scenă şi în nici un caz dra­gostea Securităţii faţă de Caragiale. Ne-am dus la Naţional la Bucureşti, spectacolul a avut un mare succes. Chiar în dimineaţa reprezentaţiei tre­buia să facem o repetiţie de aco­mo­­dare, iar Tamara Dobrin a cerut să se facă o vizionare în care să deci­dă dacă se va juca sau nu, trimiţând-o pe se­cretara culturii de atunci, Ticuţa Creţu.

  • Ce deranja cel mai mult? Care erau momentele-cheie care au ge­nerat o vizionare chiar şi în ziua reprezentaţiei de la Naţional? În afară de "omul negru"...
Păi în primul rând era cetăţeanul turmentat care avea în permanenţă agăţată de mână o pungă goală şi de câte ori apărea la vedere, în sală erau hohote de râs, pentru că se ştie că pe vremea aia tot cetăţeanul umbla cu punga la el, poate-poate e vreo coadă undeva unde ar putea să prindă ceva. Apoi finalul spectacolului, când vine manifestaţia să-l sărbătorească pe Dandanache, noi am făcut în aşa fel încât pe scenă ploua. Şi pentru scena finală, în fundal se vedeau două porţi mari de fier forjat, veneau no­ta­bilităţile oraşului şi alegătorii. Se intra în curte cu tot cu fanfară, toţi aveau umbrele. Apoi venea masa de alegă­tori, nici unul nu avea umbrelă, aveau doar gulerele ridicate, rămâ­neau afară în stradă, la poartă, îngră­mădiţi în faţa grilajului de fier forjat (erau ca nişte gratii de fier). Şi după ultima replică a lui Pristanda "Curat constituţional, muzica", ră­mâ­nea fan­fara în ploaie care cânta, toate notabilităţile intrau în casă, iar toţi alegătorii stăteau zgribuliţi în ploaie la gratii şi strigau "Uraaaa, uraaaa". A fost un efect absolut co­lo­sal al acestei metafore a situa­ţiei care era atunci în ţară. Omul negru iar avea succes, pentru că toată lumea îl recunoştea ca fiind omul de la Securitate. Discursul, scena alegerilor, din actul III se petrecea într-un local gen "Carul cu bere", iar masa de prezidiu era un ţambal de concert pe care era pus steagul Ro­mâniei pe care-l scotea Caţavencu din sân, iar ţambalul ăla era ma­sa de sprijin a lui Caţavencu şi Farfuridi la discursurile politice şi de câte ori loveau în masă, ţambalul scotea sunete acompaniind discursurile lor. Era un element, o me­ta­foră înţe­leasă de public foarte uşor. Alt element, feciorul, băiatul de ca­să al  lui Tipătescu, era prezent peste tot, la uşi, trăgea cu urechea, îi dă­dea ra­portul omului în negru, recuperea­ză scrisoarea pe care o rupe Zoe şi i-o dă "omului negru".

  • La urma urmei, adunarea poli­tică din actul III are loc într-un local pentru că aşa se făcea politică pe vremea lui Caragiale...
Exact, iar alegătorii erau mituiţi pe vremea aia, dar nu ca acuma, pentru că alegătorii de atunci erau oameni cu stare, era votul cenzitar, adică nu vota toată lumea, votau numai cei de la o anumită stare în sus. Erau convocaţi la un local şi acolo se ţineau discursurile electorale. Sigur că eu am tras spre vremea noastră, adică ale­gă­torii erau mituiţi cu pahare de bere. Se adu­ceau şi din partea lui Farfuridi şi din partea lui Caţavencu. Numai că acesta din urmă le arunca şi o grămadă de bani. Pristanda cu oamenii lui erau prezenţi deghizaţi în sală şi controlau tot ce se întâm­plă, iar bătaia finală era provocată de Pristanda şi oamenii lui, recunoscut de spectatori, deşi era deghizat.

  • Cum a reacţionat întreaga echipă când s-a aflat de interzicerea piesei?
Păi am suferit şi după aia i-am înjurat de mama focului noi între noi şi fiecare în sinea lui, că n-aveam ce altceva să facem. Ţin minte că la sfâr­şitul şedinţei de interzicere, doi dintre actori, colegi de-ai noştri, s-au ţinut după tovarăşa Bistriceanu şi ziceau "noi i-am spus că...", "n-a ţinut seama că...", "Cornişteanu n-a vrut să..." Unul dintre ei mai este şi acum în teatru, dar asta e, ştiu cu cine am de-a face... Eu oricum eram, cum s-ar zice, "un ciumat", eram urmărit de multă vre­me, eram şi slobod la gură, s-a pus la un moment dat problema să nu mai regizez nici o piesă. Nu eram nici membru de partid, mi se făceau ra­poarte pentru orice înjurătură o sco­team pe gură la adresa conducerii.

Secvenţă din actul III din piesa "O scrisoare pierdută" ● Foto: Arhiva Teatrului Naţional "Marin Sorescu" din Craiova



Raport cu propuneri de deschidere a mapei de verificare asupra numitului Cornişteanu Mircea
4.12.1988
"(...) În cadrul supravegherii informative s-au obţinut date şi informaţii din care rezultă că întreţine relaţii suspecte cu cetăţeni străini, că are o atitudine politică necorespunzătoare şi este semnalat cu intenţii de evaziune. Ca regizor artistic, introduce în piesele pe care le pune în scenă, situaţii şi elemente de regie care trezesc suspiciuni şi interpretări nefavorabile din partea publicului spectator. (...)"

Plan de măsuri în mapa de verificare deschisă asupra numitului Cornişteanu Mircea

4.12.1989
 "(...) prin sursele "Toma Alexandru", "Theodor" şi "Aura" care vor primi sarcini în mod diversificat, se va stabili: atitudinea politică, relaţiile şi preocupările pe care le are obiectivul; dacă activitatea ce o desfăşoară este cauzată de influenţa unor cetăţeni străini sau a unor elemente din emigraţia română reacţionară; dacă îşi menţine intenţia de evaziune şi cum o materializează; persoanele care îl sprijină în realizarea unor spectacole artistice cu conţinut politic necorespunzător(...)"


Cititi si: Jos tricolorul de pe ţambal! (şi nu mai aplaudaţi)


Citeşte mai multe despre:   special,   caragiale,   spectacolul

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de