Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1989 nu era suficient să ai bani ca să-ţi cumperi maşină. Trebuia să aştepţi. Mult. De obicei, câţiva ani buni, pe listele cu zeci de mii de doritori. Daciile erau cele mai căutate, deci şi cele mai greu de obţinut, pentru că se mai fabricau şi pentru export - sau în primul rând pentru export! - iar ceea ce rămânea ajungea într-un târziu la populaţie.
"Am visat la o Dacie încă din adolescenţă. Avea mătuşa mea una albă, cu volanul îmbrăcat în piele sintetică şi scaunele negre. Mă gândeam cum o să mă căsătoresc şi o să depunem banii strânşi la nuntă pentru lista de aşteptare la o Dacie nouă. Şi abia aşteptam ziua în care urma să fim chemaţi să ne luăm maşina. Aşa am şi făcut, dar am stat aproape trei ani până să ne vedem visul cu ochii. Am luat-o chiar în toamna lui 1989. Dacă mai aşteptam puţin ajungeam în situaţia celor care au mai stat aproape 20 de ani să-şi recupereze banii de la CEC", povesteşte Florentina Ionescu, din Bucureşti.
Banii strânşi la nuntă nu i-au ajuns. A mai muncit câţiva ani, împreună cu soţul său, au făcut economii şi-au strâns banii pentru maşină. "O Dacie costa mult. Cam 35 de salarii de-ale noastre. După nuntă am rămas cu 7.000 de lei, pentru că am cheltuit mult şi am mai avut cumpărături de făcut pentru noua casă. Aveam bani doar pentru avans, iar restul trebuia să punem. Ne-au mai dat părinţii 26.000, iar bunica soţului meu a pus încă 12.000. Aşa am plătit în avans 45.000, dar mai trebuia să punem 35.000, pentru că maşina costa 80.000. Am plătit restul banilor sub formă de rate la CEC. Până la 35.000 de lei am mâncat multe Eugenii şi covrigi cu gaură", mai spune femeia, zâmbind după 20 de ani de la împlinirea visului.
Pentru mulţi români, o Dacie însemna foarte mult. Familiile făceau sacrificii, adolescenţii îşi imaginau viaţa de după 20 de ani la volanul automobilului românesc produs la Piteşti şi preferau să reducă din alte cheltuieli şi să aştepte ani la rând pentru a ajunge să-l conducă pe drumurile patriei. Chiar dacă urmau cozile interminabile la benzinării - atunci când se băga benzină -, duminicile cu număr par sau impar, când îşi puteau conduce maşina doar "din doi în doi", după cum le era norocul când şi-o înmatriculau.
"Vecinii noştri de la etajul şapte - noi săteam la opt, într-un bloc de zece etaje, confort II - aveau două Dacii. Una cu numere pare, alta cu impare. Reuşiseră să cumpere una pe numele lor, iar cealaltă era a unui văr care nu conducea. Ei erau cei mai fericiţi şi-i invidiam, pentru că puteau să plece din Bucureşti în fiecare duminică. În rest, toată lumea aştepta să vină duminica pentru numere pare sau cea pentru impare, să poată ieşi din garaj în singura zi liberă", îşi mai aminteşte femeia.
Dacia era o maşină bună pentru orice drum. O copie aproape fidelă a franţuzescului Renault, care avea în plus mioriticul privilegiu de a se putea repara cu un ciorap de damă legat pe alocuri, cu o sârmă "sprijinită" de-o bujie, până la înlocuire sau cu alte artificii pe care le-aveau la-ndemână şoferii rămaşi în pană. Ba, mai mult, calităţile de Offroad ale Daciei stârneau invidia multor fabricanţi de automobile de teren...
Primele maşini fabricate la noi au fost Daciile 1100 (R8/R10 Major) cu motor Sierra 1100. Dacia se vindea foarte bine atât în România, cât şi în alte ţări ale lumii. În Canada se livrau Dacii cu rezervoare de 70 de litri, în Norvegia ajungea versiunea 1200 cmc, chiar în America Latină, în Venezuela, Costa Rica, printr-o înţelegere cu Renault.
Pe piaţa românească mai era Oltcitul, un derivat din Citroën, preferat la sfârşitul anilor '80 de tinerii români, pentru că avea un design mai modern, însă maşina avea câteva probleme care-o plasau mult în spatele Daciei: dacă intra în baltă, nu mai ieşea decât tractată, portbagajul nu era suficient de încăpător pentru sacii cu ceapă sau cartofi pe care tot românul îi căra de la ţară, pentru proviziile de toamnă, iar în partea din spate nu avea portiere, deci era mai complicat de transportat alţi pasageri.
Era mai ieftin decât Dacia - care costa în jur de 80.000 de lei, adică aproximativ 35 de salarii medii pe economie, fără dotări suplimentare - şi, totuşi, românii îşi doreau tot Dacia, Oltcitul fiind pentru mulţi un soi de compromis. După 1980, opţiunile se înmulţiseră, dar şi calitatea maşinilor scăzuse. În 1989 mai intrase pe piaţă Lăstunul, dar puţini au fost cei care-au optat pentru el. Maşina - supermini, având costuri minime - fusese comandată de Nicolae Ceausescu şi produsă la Întreprinderea de Autoturisme Timişoara.
"Conducătorul iubit" a-ncercat, prin producerea acestui automobil, să demonstreze lumii că poate duce la-ndeplinire visul lui Adolf Hitler, de a lansa pe piaţă o maşină populară, accesibilă tuturor şi cu un consum minim. Având ceva din Trabant şi ceva din Volkswagen, micuţul lăstun - asemenea păsării care i-a dat numele - le-a întrecut şi în costuri, şi în dimensiuni, şi în consum, depăşind orice record de micime pe piaţa internaţională. Cu toate astea, puţini români se-nghesuiau în '89 să-l cumpere, preferând să aştepte câţiva ani în plus şi să plătească mult mai mult pentru o Dacie "sănătoasă", cu o caroserie de tablă, şi nu de carton, cu cinci locuri în loc de aproximativ trei, cu portbagaj pentru o bună aprovizionare de toamnă, în loc de spaţiul de pus geanta, pe care-l oferea Lăstunul.
Micuţul Lăstun a fost un fel de "copil" al Daciei, modelul numindu-se "Dacia 500", cu un consum de maximum 3 litri/100 km. Producţia lui a început la sfârşitul anilor '80, dar nu a rezistat mult pe piaţa românească, anul 1989 fiind singurul cu adevărat "înfloritor". "Nu mi-aş fi cumpărat în veci Lăstun în loc de Dacie, după ce am visat la maşina aia atâţia ani. În plus, noi trebuia să mergem cu maşina la ţară, pe drumuri neasfaltate, iar cu Lăstunul am fi rămas sigur pe undeva. Eram hotărâţi să aşteptăm şi zece ani după Dacia noastră şi să mâncăm în continuare covrigi dacă era nevoie. Cum au mai făcut-o şi alţii, puteam foarte bine să facem şi noi acest sacrificiu, dar ştiam că, după ce-o obţineam, o aveam o viaţă", mai spune Florentina Ionescu, fericita proprietară a unei Dacii 1310, 1.4 berlină, fabricată la Piteşti în anul de graţie 1989.
Asemenea familiei Ionescu au procedat multe familii până acum 20 de ani, Dacia fiind pentru mulţi un adevărat membru al familiei, mai mult decât un lux, mai mult decât o necesitate. Pentru ea se făceau sacrificii, se dădeau şpăgi, în încercarea de a obţine un loc mai în faţă pe listele de aşteptare, se mânca "de regim" şi se renunţa la croitoreasă ori la ţigările Kent de contrabandă. Multe vieţi şi-au legat povestea de această maşină, îmbătrânită acum, dar atât de dorită până în 1990.
Citește pe Antena3.ro
