Pentru tratament se prefera litoralul

Vara lui 1989 a fost la fel de liniştită ca şi cea a anilor precedenţi pentru turiştii români şi străini care şi-au petrecut vacanţa în România. Pe litoralul românesc ajungeau mii de străini în fiecare an. Spaţiile de cazare nu erau luxoase, dar totul se ocupa la capacitate maximă de la începutul lunii iunie până târziu, în septembrie.

La tratament balnear nu mergeau doar bătrânii bolnavi, ci şi tinerii, adolescenţii şi chiar copiii, oferta fiind avantajoasă pentru toţi.
"Mâncarea era întotdeauna mai bună dacă ne luam bilete prin sindicat şi mergeam la mare să facem tratament. Pe bilet o luam şi pe nepoata noastră, care în 1989 era în clasa a IV-a. Dădeam o atenţie la doctoriţă, să ne treacă pe fişă ce aveam nevoie, iar acolo mai dădeam mici atenţii hotelierilor şi fetelor de la cantină, dar preţurile erau oricum foarte mici şi totul era asigurat pentru un concediu frumos la mare", îşi aminteşte Maria Groza, pensionară din Bucureşti.

Hotelurile ofereau vara multe locuri de muncă pentru sezonieri şi servicii acceptabile pentru foarte mulţi turişti străini care îşi făcuseră un obicei din a-şi petrece vacanţa de vară în staţiunile româneşti de la malul mării. "Era un turism de masă, eminamente social. A fost o perioadă foarte bună pentru turismul balnear, pentru că veneau foarte mulţi oameni atât din ţară, cât şi din străinătate.

Construcţiile erau relativ noi în 1989 şi arătau mult mai aproape de ceea ce era în Europa. Pe litoral erau preferate staţiunile Eforie Nord şi Eforie Sud, Mangalia, bineînţeles Mamaia. Era un exod vara, toată lumea mergea la mare. Erau şi trenuri speciale care duceau tinerii în staţiuni. Era o perioadă în care turismul de masă era foarte bine dezvoltat şi încurajat de stat. Toată lumea avea nişte facilităţi, turismul fiind subvenţionat. Elevii şi studenţii beneficiau de subvenţii prin şcoli şi facultăţi, angajaţii, prin sindicate, iar pensionarii, prin casele de pensii. Unii veneau şi îşi luau bilete direct prin agenţie, dar cei mai mulţi mergeau cu grupuri, prin sindicat, prin UTC etc., acestea fiind subvenţionate de stat cu până la 50%. Se făcea turism în toată ţara, dar litoralul era întotdeauna plin, fiind preferat de toată lumea. E adevărat că sumele acestea mici nu încurajau dezvoltarea stabilimentelor de trei, patru şi cinci stele. În proporţie de peste 90%, spaţiile de cazare erau de două stele", explică Nicu Rădulescu, preşedintele Organizaţiei Patronale a Turismului Balnear din România (OPTBR), director la BTT Covasna în 1989.
Turismul era susţinut integral de statul român, fiind o importantă sursă de venituri la bugetul statului. Preţurile erau foarte mici pentru români şi acceptabile pentru străini, iar serviciile se raportau la preţul biletelor de concediu. "Atunci se făceau investiţii în fiecare an, până la începutul sezonului, cele mai mari investiţii fiind în anii '70, dar pentru oamenii cu pretenţii mai mari era mai dificil să găsească servicii foarte bune, pentru că cele mai multe oferte erau pentru turismul de masă. Erau însă şi locuri în care nu se putea duce oricine, pentru că preţurile erau foarte mari. La Amfiteatrul Neptun, de exemplu, nu venea oricine. Aveam turişti mulţi din Germania, din Israel, dar şi din ţările europene învecinate", mai spune Nicu Rădulescu.

Pentru sezonieri, turiştii străini reprezentau o adevărată mină de aur. Hotelurile şi restaurantele aveau nevoie de mulţi angajaţi în fiecare sezon, iar plata era pe măsura pretenţiilor. "Lucram ca sezonieră la un hotel din Mangalia în 1989. În fiecare vară găseam câte ceva de făcut, chiar dacă nu mă angajam de fiecare dată în acelaşi loc.

Câştigam pe vară mai mult decât aş fi câştigat într-un an întreg, dacă aş fi lucrat într-o fabrică, iar asta îmi era de mare ajutor, pentru că în restul anului puteam să stau acasă, să cresc copiii. Străinii lăsau de fiecare dată în cameră mici sume de bani pentru noi, pentru că erau mulţumiţi de felul în care aveam grijă de ei şi, când pleca unul, mă duceam şi le cumpăram copiilor haine sau rechizite pentru şcoală", povesteşte Ioana Dragomir, din Mangalia.

De România auziseră mulţi europeni în 1989. Era cunoscută drept un loc foarte bun pentru vacanţele de vară, având o ofertă convenabilă pe litoral, dar şi în staţiunile montane. "Promovarea se făcea prin OJT-uri, la nivel teritorial, iar la nivel naţional, prin ONT. Dar mai făceau promovare şi TAROM-ul şi alte structuri", mai aminteşte Nicu Rădulescu. Promovarea litoralului se făcea şi pentru români, nu doar pentru străini, chiar dacă investiţia era minimă, ştiindu-se că oamenii se vor duce oricum la mare, la munte sau în alte zone tot din România, în lipsa posibilităţilor de a ieşi din ţară.

Pentru străini era permis aproape orice vara la mare: servicii hoteliere bune, restaurante de lux, produse importate care se puteau cumpăra în valută de la orice magazin sau chiar chioşc pe care era aplicată inscripţia "Shop". Dacă turiştii români mâncau mai mult pe la cantine sau îşi aduceau de-acasă oale şi găteau singuri, făcându-şi cumpărăturile în piaţă, străinii aveau la dispoziţie un alt litoral, un alt nivel spaţio-temporal, nerestricţionat de directivele ceauşiste protecţioniste care impuneau consumul exclusiv de produse fabricate în România, cumpărate doar cu lei româneşti.

Dar în vara lui 1989, românii aveau deja mulţi ani de experienţă în a da "mici atenţii" pentru a obţine ce-şi doreau, deci cumpărăturile la "Shop" puteau fi făcute şi de conaţionali. "Aveam o prietenă la un «shop» din Eforie Nord. Nici măcar nu era un magazin propriu-zis, ci mai degrabă o gheretă cu diverse produse care se cumpărau în dolari. De acolo luam mereu sucuri, dulciuri, ţigări şi băuturi alcoolice care nu se găseau în magazinele româneşti", îşi aminteşte şi Mircea Dănilă, din Constanţa.

Alţii făceau rost destul de uşor de valută, deşi era interzisă pentru români. "De obicei, turiştii străini lăsau micile atenţii în dolari, iar noi puteam să cumpărăm cu banii aceia orice de la «shop», unde cunoşteam şi vânzătoarele, deci nu ne era frică. Uneori vindeam dolarii unor prieteni care aveau nevoie de ei pentru cumpărături la «shop», iar cu banii ne făceam treaba noastră", mai povesteşte Ioana Dragomir, fostă cameristă.

Tot de la «shop», constănţenii îşi cumpărau haine aduse din străinătate, încălţăminte şi diverse accesorii, fiind întotdeauna ceva mai bine îmbrăcaţi decât cei din restul ţării. Turiştii străini ajunşi în fiecare an pe litoralul românesc nu contribuiau doar la bugetul statului, ci şi la dezvoltarea locuitorilor din zona litoralului, care intra în contact cu alt nivel de civilizaţie, având acces la alte informaţii, la comunicare, la alte produse decât cele fabricate în România şi chiar la valută, pentru diversele servicii pe care le puteau face străinilor în timpul sezonului estival.