Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La 19 septembrie 1989 a început la New York cea de-a 44-a sesiune a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). În scopul pregătirii din timp a delegaţiilor unor state socialiste ce urmau să participe la lucrările acelui for internaţional, la Minsk a avut loc în perioada 10-13 iulie 1989 o întâlnire a adjuncţilor miniştrilor de Externe din Bulgaria, Cehoslovacia, RPD Coreeană, Cuba, RDG, Laos, Mongolia, Polonia, România, Ungaria, Vietnam şi URSS.
Autorităţile sovietice au trimis la Minsk un reprezentant al guvernului de la Moscova, precum şi câte unul din structurile politice de conducere ale Bielorusiei şi Ucrainei. Ambele republici sovietice erau membre ale ONU încă de la înfiinţarea sa (1945).
După încheierea reuniunii de la Minsk, Ioan Totu a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport referitor la rezultatele discuţiilor purtate în capitala Bielorusiei. Cu acel prilej, ministrul Afacerilor Externe a precizat faptul că "unele delegaţii, în special cea din URSS, supraevaluând unele evoluţii din viaţa internaţională şi atmosfera existentă în cadrul ONU şi subliniind importanţa dialogului sovieto-american, au apreciat că s-a creat deja un climat de cooperare care ar permite abordarea şi soluţionarea tuturor problemelor.
În contrast cu această apreciere, alte delegaţii au subliniat că SUA şi alte ţări occidentale nu manifestă voinţa politică de a soluţiona problemele majore prin negocieri, cu participarea şi ţinând seama de interesele tuturor ţărilor lumii.
S-a remarcat tendinţa de abordare a problematicii ONU prin prisma intereselor fiecărei ţări socialiste, detaşându-se cu claritate poziţiile României (în toate problemele), RD Germane, Cubei şi Bulgariei (în domeniul drepturilor omului).
RPD Coreene şi Cubei (ca ţări nealiniate), Mongoliei (ca ţară nou admisă în "Grupul celor 77" şi în perspectiva accesului ca membru al mişcării ţărilor nealiniate). Delegaţia Ungariei s-a singularizat prin poziţiile identice cu cele ale ţărilor occidentale, mai ales în problemele eliminării subdezvoltării şi datoriei externe şi cele privind drepturile omului".
De asemenea, Ioan Totu a subliniat că delegaţia română care a participat la reuniunea de la Minsk a abordat chestiunea încheierii unei convenţii cu privire la interzicerea şi eliminarea armelor chimice, coroborată cu distrugerea armelor nucleare. Ministrul Afacerilor Externe i-a comunicat lui Nicolae Ceauşescu faptul că "în special delegaţiile României şi Cubei au pus în evidenţă prioritatea reducerii şi eliminării armelor nucleare. Cele două delegaţii au reafirmat poziţia, împărtăşită de multe ţări nealiniate, potrivit căreia lichidarea armelor chimice trebuie să se efectueze simultan cu eliminarea armelor nucleare". Aceste probleme urmau să fie reamintite la cea de-a 44-a sesiune a Adunării Generale a ONU (septembrie-decembrie 1989).
Membrii delegaţiei sovietice, participanţi la reuniunea de la Minsk, nu au fost de acord cu includerea propunerii româneşti pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU. Aceştia au afirmat că discuţiile despre asemenea probleme trebuie purtate în grupuri restrânse de state, în cadrul Comisiei ONU pentru dezarmare, şi nu la nivelul unei sesiuni a Adunării Generale a ONU. Totodată, sovieticii au evitat să abordeze chestiunea reducerii arsenalului nuclear şi cea referitoare la negocierile care aveau loc în acest domeniu între URSS şi SUA.
În acelaşi timp, reprezentanţii sovietici au afirmat că era necesară o discuţie la nivelul ONU despre reducerea forţelor militare navale (fiind vizată în acest sens Armata SUA), precum şi despre conversia producţiei din domeniul militar spre activităţi cu profil civil.
De asemenea, din discuţiile care au avut loc la reuniunea de la Minsk, "a rezultat preocuparea părţii sovietice de a evita noi abordări, de principiu, la care ţările occidentale s-ar opune, şi de a căuta puncte de convergenţă cu acestea în probleme concrete, pe care să le poată prezenta apoi ca aspecte ale sistemului cuprinzător de securitate (propus de URSS, pentru prima dată, în anul 1986 -n.n.). Din partea altor delegaţii s-a manifestat, de asemenea, diminuarea interesului pentru dezvoltarea şi aprofundarea acestei iniţative. (...)
În ceea ce priveşte concepţia privind rolul ONU a rezultat tendinţa URSS, sprijinită îndeosebi de Ungaria şi Polonia, de a promova abordarea unor probleme concrete pornind de la puncte de convergenţă cu ţările occidentale şi de a renunţa la iniţiative şi idei care ar pune-o în opoziţie cu SUA".
Concomitent, reprezentanţii sovietici au susţinut ideea creării unui mecanism al ONU pentru supravegherea modului în care se aplicau acordurile de stabilizare a Afganistanului - după un război de aproape zece ani, încheiat cu retragerea unităţilor Armatei Roşii din acea ţară.
Ioan Totu l-a informat pe Nicolae Ceauşescu şi despre faptul că "delegaţiile URSS, Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei au acordat o atenţie deosebită recurgerii la forţe ONU de menţinere a păcii. Delegaţia sovietică s-a pronunţat pentru folosirea lor nu numai în caz de conflict armat, ci şi pentru a lupta împotriva traficului de stupefiante şi a terorismului şi pentru supravegherea unor situaţii de criză". În acelaşi timp, "în problemele social-umanitare, delega-ţiile URSS, Ungariei şi Poloniei au arătat că vor prezenta în continuare la ONU noua lor abordare în domeniul drepturilor omului. Delegaţia sovietică şi-a anunţat intenţia de a accepta noi mecanisme ale ONU în acest domeniu, cum ar fi examinarea de plângeri ale cetăţenilor săi în organisme internaţionale.
Delegaţia Ungariei a reafirmat poziţia sa conform căreia respectarea şi înfăptuirea drepturilor individuale şi colective ale omului nu sunt numai o problemă exclusiv internă, ci sunt o condiţie pentru relaţii armonioase şi lipsite de confruntare între state. Astfel, delegaţia ungară, cât şi cea sovietică au susţinut că pot interveni în situaţii de criză şi în domeniul umanitar şi că ONU trebuie să acţioneze pentru prevenirea şi soluţionarea lor.
Delegaţiile României, RD Germane şi Cubei şi, parţial, cea a Bulgariei s-au pronunţat pentru abordarea problematicii drepturilor omului de pe poziţiile ţărilor socialiste şi respingerea folosirii acesteia pentru amestec în treburile interne ale altor ţări".
Un alt subiect sensibil pentru Nicolae Ceauşescu a fost cel referitor la aplicarea unei "dezideologizări" în relaţiile dintre state. În conformitate cu mandatul primit, reprezentantul României la reuniunea de la Minsk a criticat, împreună cu cei ai RDG şi Cubei, "teza sovietică privind «dezideologizarea» dezbaterilor în cadrul ONU (...) delegaţiile din RDG şi Cuba au arătat că nu văd cum ar putea aborda problemele relaţiilor internaţionale, mai ales pe cele economice şi social-umanitare, altfel decât de pe poziţiile socialismului".
Deoarece Nicolae Ceauşescu a abordat de mai multe ori chestiunea respectivă în discuţiile cu Mihail Gorbaciov, Ioan Totu a precizat pentru liderul PCR faptul că, la reuniunea de la Minsk din iulie 1989, "explicaţia dată de delegaţia URSS (privind teza «dezideologizării» - n.n.) a fost confuză şi neconvingătoare".
Cu toate acestea, Mihail Gorbaciov şi George Bush au continuat să caute puncte de convergenţă în relaţiile dintre URSS şi SUA, în toamna anului 1989, chiar dacă Nicolae Ceauşescu nu era de acord cu acest lucru, menţinându-se pe poziţia unui "ultim mohican" - apărăror al idealurilor comuniste.
În opinia noastră, întâlnirea de la Malta dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush (2-3 decembrie 1989) nu a fost sau nu trebuia să fie o surpriză pentru Nicolae Ceauşescu. Aceasta s-a înscris în mod firesc în trendul care exista la acel moment în relaţiile politice dintre conducătorii celor două superputeri - SUA şi URSS.
Citește pe Antena3.ro
