Poziţiile României şi URSS la ONU

La 19 septembrie 1989 a început la New York cea de-a 44-a sesiune a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). În scopul pregătirii din timp a delegaţiilor unor state socialiste ce urmau să participe la lucrările acelui for inter­na­ţional, la Minsk a avut loc în pe­rioada 10-13 iulie 1989 o întâlnire a ad­junc­ţilor miniştrilor de Externe din Bulgaria, Cehoslovacia, RPD Coreeană, Cuba, RDG, Laos, Mongolia, Polonia, România, Ungaria, Vietnam şi URSS.

Autorităţile sovietice au trimis la Minsk un reprezentant al guvernului de la Moscova, precum şi câte unul din structurile politice de conducere ale Bielorusiei şi Ucrainei. Ambele republici sovietice erau membre ale ONU încă de la înfiinţarea sa (1945).

După încheierea reuniunii de la Minsk, Ioan Totu a trimis lui Nicolae Ceauşescu un raport referitor la rezultatele discuţiilor purtate în capitala Bielorusiei. Cu acel prilej, ministrul Afacerilor Externe a precizat faptul că "unele delegaţii, în special cea din URSS, supraevaluând unele evoluţii din viaţa interna­ţională şi atmosfera existentă în cadrul ONU şi subliniind importanţa dialogului sovieto-american, au apreciat că s-a creat deja un climat de cooperare care ar permite abordarea şi soluţionarea tuturor problemelor.

În contrast cu această apreciere, alte delegaţii au subliniat că SUA şi alte ţări occidentale nu manifestă voinţa politică de a soluţiona pro­blemele majore prin negocieri, cu participarea şi ţinând seama de in­teresele tuturor ţărilor lumii.

S-a remarcat tendinţa de abordare a problematicii ONU prin prisma intereselor fiecărei ţări socialiste, detaşându-se cu claritate poziţiile României (în toate problemele), RD Germane, Cubei şi Bulgariei (în domeniul drepturilor omului).

RPD Coreene şi Cubei (ca ţări ne­aliniate), Mongoliei (ca ţară nou admisă în "Grupul celor 77" şi în perspectiva accesului ca membru al mişcării ţărilor nealiniate). Delegaţia Ungariei s-a singularizat prin po­ziţiile identice cu cele ale ţărilor occidentale, mai ales în problemele eliminării subdezvoltării şi datoriei externe şi cele privind drepturile omului".

De asemenea, Ioan Totu a subliniat că delegaţia română care a parti­cipat la reuniunea de la Minsk a abordat chestiunea încheierii unei convenţii cu privire la interzicerea şi eliminarea armelor chimice, coro­borată cu distrugerea armelor nu­cleare. Ministrul Afacerilor Externe i-a comunicat lui Nicolae Ceauşescu faptul că "în special delegaţiile Ro­mâ­niei şi Cubei au pus în evidenţă prioritatea reducerii şi eliminării armelor nucleare. Cele două de­le­gaţii au reafirmat poziţia, împăr­tăşită de multe ţări nealiniate, potrivit căreia lichidarea armelor chimice trebuie să se efectueze si­multan cu eliminarea armelor nucleare". Aceste probleme urmau să fie reamintite la cea de-a 44-a sesiune a Adunării Generale a ONU (septembrie-decembrie 1989).
Membrii delegaţiei sovietice, participanţi la reuniunea de la Minsk, nu au fost de acord cu includerea propunerii româneşti pe ordinea de zi a Adunării Generale a ONU. Aceştia au afirmat că discuţiile despre asemenea probleme trebuie purtate în grupuri restrânse de state, în cadrul Comisiei ONU pentru dezarmare, şi nu la nivelul unei sesiuni a Adunării Generale a ONU. Totodată, sovieticii au evitat să abordeze chestiunea reducerii arsenalului nuclear şi cea referitoare la negocierile care aveau loc în acest domeniu între URSS şi SUA.

În acelaşi timp, reprezentanţii sovietici au afirmat că era necesară o discuţie la nivelul ONU despre reducerea forţelor militare navale (fiind vizată în acest sens Armata SUA), precum şi despre conversia producţiei din domeniul militar spre activităţi cu profil civil.

De asemenea, din discuţiile care au avut loc la reuniunea de la Minsk, "a rezultat preocuparea părţii sovie­tice de a evita noi abordări, de principiu, la care ţările occidentale s-ar opune, şi de a căuta puncte de convergenţă cu acestea în probleme concrete, pe care să le poată prezenta apoi ca aspecte ale sistemului cu­prinzător de securitate (propus de URSS, pentru prima dată, în anul 1986 -n.n.). Din partea altor delegaţii s-a manifestat, de asemenea, dimi­nua­rea interesului pentru dezvoltarea şi aprofundarea acestei iniţative. (...)

În ceea ce priveşte concepţia pri­vind rolul ONU a rezultat tendinţa URSS, sprijinită îndeosebi de Un­garia şi Polonia, de a promova abordarea unor probleme concrete por­nind de la puncte de convergenţă cu ţările occidentale şi de a renunţa la iniţiative şi idei care ar pune-o în opoziţie cu SUA".

Concomitent, reprezentanţii sovie­tici au susţinut ideea creării unui mecanism al ONU pentru suprave­gherea modului în care se aplicau acordurile de stabilizare a Afga­nis­tanului - după un război de aproape zece ani, încheiat cu retragerea un­i­tăţilor Armatei Roşii din acea ţară.

Ioan Totu l-a informat pe Nicolae Ceauşescu şi despre faptul că "delegaţiile URSS, Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei au acordat o atenţie deosebită recurgerii la forţe ONU de menţinere a păcii. Delegaţia sovie­ti­că s-a pronunţat pentru folosirea lor nu numai în caz de conflict armat, ci şi pentru a lupta împotriva traficului de stupefiante şi a terorismului şi pentru supravegherea unor situaţii de criză". În acelaşi timp, "în pro­blemele social-umanitare, delega­­-ţii­le URSS, Ungariei şi Poloniei au ară­tat că vor prezenta în continuare la ONU noua lor abordare în domeniul drepturilor omului. Delegaţia sovie­tică şi-a anunţat intenţia de a accepta noi mecanisme ale ONU în acest domeniu, cum ar fi exa­mi­na­rea de plângeri ale cetăţenilor săi în orga­nisme internaţionale.

Delegaţia Ungariei a reafirmat po­ziţia sa conform căreia respec­tarea şi înfăptuirea drepturilor individuale şi colective ale omului nu sunt nu­mai o problemă exclusiv internă, ci sunt o condiţie pentru relaţii armonioase şi lipsite de confruntare între state. Astfel, delegaţia ungară, cât şi cea sovietică au susţinut că pot interveni în situaţii de criză şi în domeniul umanitar şi că ONU trebuie să acţioneze pentru prevenirea şi solu­ţionarea lor.

Delegaţiile României, RD Germane şi Cubei şi, parţial, cea a Bulgariei s-au pronunţat pentru aborda­rea problematicii drepturilor omu­lui de pe poziţiile ţărilor socia­liste şi respingerea folosirii acesteia pentru amestec în treburile interne ale altor ţări".

Un alt subiect sensibil pentru Nicolae Ceauşescu a fost cel referitor la aplicarea unei "dezideologizări" în relaţiile dintre state. În conformitate cu mandatul primit, reprezentantul României la reuniunea de la Minsk a criticat, împreună cu cei ai RDG şi Cubei, "teza sovietică privind «dezi­deo­logizarea» dezbaterilor în cadrul ONU (...) delegaţiile din RDG şi Cuba au arătat că nu văd cum ar putea aborda problemele relaţiilor internaţionale, mai ales pe cele econo­mi­ce şi social-umanitare, altfel decât de pe poziţiile socialismului".

Deoarece Nicolae Ceauşescu a abordat de mai multe ori chestiunea respectivă în discuţiile cu Mihail Gorbaciov, Ioan Totu a precizat pentru liderul PCR faptul că, la reuniunea de la Minsk din iulie 1989, "explicaţia dată de delegaţia URSS (privind teza «dezideologizării» - n.n.) a fost confuză şi necon­vingătoare".

Cu toate acestea, Mihail Gorbaciov şi George Bush au continuat să caute puncte de convergenţă în relaţiile dintre URSS şi SUA, în toamna anului 1989, chiar dacă Nicolae Ceau­şescu nu era de acord cu acest lucru, menţinându-se pe poziţia unui "ultim mohican" - apărăror al idea­lu­rilor comuniste.

În opinia noastră, întâlnirea de la Mal­ta dintre Mihail Gorbaciov şi Geor­ge Bush (2-3 decembrie 1989) nu a fost sau nu trebuia să fie o surpriză pentru Nicolae Ceauşescu. Aceasta s-a înscris în mod firesc în trendul care exista la acel moment în re­la­ţiile politice dintre conducătorii ce­lor două superputeri - SUA şi URSS.