x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Scînteia Special Prevestiri ale prăbuşirii

Prevestiri ale prăbuşirii

03 Dec 2009   •   00:00

La întâlnirea noastră finală între patru ochi i-am comunicat lui Ceauşescu hotărârile celei de-a XIX-a conferinţe a partidului, i-am arătat cum, începând din 1989, pregăteam trecerea tuturor întreprinderilor pe o contabilitate economică şi am men­ţionat relaţiile dintre naţiona­lităţi. Ceauşescu mi-a mulţumit pentru prezentarea sinceră şi a declarat, ci­tându-l pe Lenin, că socialismul în di­fe­ritele ţări trebuie construit conform condiţiilor naţionale şi că el se va ţine de această regulă.

Atunci m-am convins definitiv că Ceauşescu pur şi simplu nu era în stare să pornească pe drumul demo­cratizării, al deschiderii, al înnoirii. Chiar şi primii paşi pe acest drum ar ridica problema desprinderii de regim şi a propriei sale poziţii. Cred că a înţeles asta perfect, dar tocmai de aceea refuza cu atâta încăpăţânare să ia cunoştinţă de realităţi.

În timpul unei mese neoficiale la Novo-Ogariovo, conducătorul român a abordat subiecte istorice. Avea im­presia, spunea el, că literatura sov­ie­tică prezenta doar unilateral rolul lui Stalin în construirea socialismului. Centrul de greutate erau critica şi obiecţiile, fără să se ţină seama cum se cuvine de situaţia dificilă din acei ani şi de contextul internaţional. Dar importanţa istorică a lui Stalin consta în faptul că el câştigase războiul împotriva fascismului şi apărase socialismul. De aceea detronarea lui nu putea decât să dăuneze partidului, ba chiar să submineze prestigiul orânduirii socialiste în ansamblu.

Am replicat că Stalin este privit la noi doar în contextul dezvoltării istorice şi că nimeni nu are intenţia să-l elimine din istorie. Dispunem de documente care ne-au permis să schiţăm un tablou autentic al epocii lui.

Într-adevăr, multe hotărâri s-au pu­­­tut explica prin realităţile si­tua­ţiei mondiale din acea epocă sau prin dificultăţi interne; nu avem în­să nici un motiv să justificăm sau chiar să scuzăm "acţiunile de pu­ri­fi­­­care" sângeroase declanşate de Sta­lin. Oare nu a fost nimicită elita na­­­ţiunii, oameni politici deosebiţi, per­­soane foarte talentate din ar­ma­tă, ştiinţă şi cultură? Mulţi au fost daţi afară din partid, unii au tre­buit să îndure GULAGUL. 90% din dele­ga­ţii la al XVII-lea Congres al parti­du­­lui au fost expuşi unor re­pre­salii te­­ribile, iar oprimarea în masă a ţă­ră­­nimii a costat ne­nu­mă­rate victime. Ceauşescu a simţit în acel mo­ment posibilitatea ca poziţia să-i fie con­testată. A declarat că citise mult despre epoca aceea, ştiuse de represalii, dar nu crezuse niciodată că ar fi avut un asemenea caracter de ma­să. El personal nu este un sus­ţi­nător al lui Stalin, dar "violenţa şi vic­timele sunt inevitabile în orice re­voluţie". La aceste constatări se reduceau pro­babil şi principiile po­litice şi per­sonale de care avea nevoie Ceauşescu spre a-şi justifica viaţa şi regimul. Astfel că, nu în­tâmplător, la numai un an după aceea a de­venit chiar el victima unei sentinţe teribile.

Pesemne că preşedintele român a proclamat pentru prima oară la Moscova "solidaritatea revolu­ţio­na­ră" dintre partidele şi popoarele noastre. Ne-a cerut să supunem unei analize aprofundate "pro­blemele actuale ale edificării socia­liste" şi a insistat să-i convocăm cel mai târziu în octombrie 1989 pe reprezentanţii de frunte ai ţă­ri­lor socialiste. "Bineînţeles", a adău­gat el, "concluziile formulate la aceas­tă întâlnire nu vor avea un caracter obligatoriu. Dar dacă vor fi acceptate de toţi, este ceva foarte important. Fie­care partid le va aplica în felul în care va socoti de cuviinţă, şi chiar numai prin aceasta cons­făt­ui­r­ea va îndeplini o funcţie po­li­tică. Acum trebuie să conlucrăm cât mai strâns posibil şi să depăşim împ­reună dificultăţile noastre, pentru a păşi mai departe cu succes în viitor. Căci, dacă procedăm so­lidar, vom reuşi să instaurăm so­cialismul nu numai în ţările noastre, ci în întreaga lume". (subl. n.).

Toate aceste apeluri neobişnuite ale lui Ceauşescu de a fi hotărâţi dădeau impresia că în faţa noastră nu se mai afla bărbatul care se dovedise mult timp absolut insuportabil pentru partenerii săi poli­tici, fiindcă întotdeauna voia să dea lecţii şi repeta ridicol de des tema in­dependenţei şi a suveranităţii ro­mâneşti. Atunci am înţeles că în spa­tele înflăcărării lui pentru solida­ritate se afla de fapt pa­nica. Ceau­şescu se temea de schim­bă­rile din ţările socialiste şi se străduia acum să le pună capăt cu orice preţ. Bă­nuia pesemne că România nu ar pu­tea rămâne departe de noile des­fă­şurări şi vedea deodată, dezorientat şi neajutorat, sfârşitul regimului său autocrat. Atunci, dar şi mai târ­ziu am fost de mai multe ori întrebat: de ce nu s-a amestecat URSS în drama ro­­mânească, de ce nu a făcut nimic pentru răstur­narea dictatorului? Nu ne-am ames­tecat pentru că acest lucru ar fi contravenit principiilor noii noastre politici. Oare încercările de ames­tec în trecut nu au dăunat în­tot­deauna până la urmă ţării noastre? În cel mai bun caz erau o victorie à la Pirus. Acestea au fost învă­ţămintele pe care le-am tras din eve­nimentele din Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968 şi Afganistan în 1979. În nici unul dintre cazuri conducerea sovie­tică nu a contravenit princi­pii­lor declarate în 1985 cu privire la alia­ţii şi vecinii săi. România nu fă­cea nici ea excepţie: de aceea nu ne-am alăturat opo­zi­ţiei contra lui Ceau­­­şes­cu, deşi pri­meam in­for­maţii că în so­cie­tatea româ­neas­că va­lul de respingere a re­gi­mu­lui creş­tea considerabil.

La sfârşitul lui noiembrie 1989 a avut loc al XIV-lea Congres al PCR sub lozinca "Congresul marilor victorii, al triumfului socialismului şi al totalei proclamări a independen­ţei şi suve­ra­nităţii României". Dele­ga­ţia PCUS, care a participat la congres, era condusă de Vorotnikov. Când el şi-a pre­zen­tat mai târziu im­­presiile în faţa Bi­rou­lui Politic, nu-şi putea ascunde sur­prinderea: "M-am trezit deodată din nou într-un trecut foarte în­de­părtat, într-o lu­me total diferită, străi­nă. To­tul se în­vârtea în jurul unei sin­gu­re per­soa­ne. Idei rezonabile nu s-au ex­primat, numai jurăminte şi adu­lă­ri. De 43 de ori s-au ridicat în pi­­cioa­re deputaţii în timpul dis­cur­su­lui lui Ceauşescu, în timp ce ră­su­nau ura­le şi aplauze furtu­noase". Re­­­l­a­ta­rea lui Vorotnikov nu cu­prin­dea ni­mic nou în princi­piu. Nouă era doar propria reacţie la cele pe­tre­cu­te la Bu­cu­reşti - şi asta m-a bu­cu­rat.
Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 31
Traducere din limba germană de Micaela Ghiţescu

×
Subiecte în articol: special ceauşescu gorbaciov