Revelion "prin sindicat"

N-am făcut niciodată Revelionul la restaurant. Niciodată, înainte de ’89... Părea un plan prea îndepărtat. Nu, nu irealizabil, dar îndepărtat. Eram tineri. Mai aveam timp.

Revelionul la restaurant era "pentru oameni aşezaţi". În plus, nu ne depărtasem aşa de mult de copilărie şi de nostalgia uliţelor satului – cu zăpadă groasă, care scârţâia la fiecare pas; cu garduri şui, dincolo de care vegheau case albăstrui, cu lămpi aprinse în fereastră. Pe uliţele acestea treceau, rând pe rând, cete de urători, mascaţi, urşi, irozi, capre fistichii... În bătăturile caselor, trecerea lor se cunoştea după... zăpada storcită sub paşii de joc mărunt ai personajelor din cete. Acesta era Anul Nou în satul nostru dintre dealuri moi, din Moldova. În "seara de Vasile Sfântul", fiindcă nimeni nu avea, atunci şi acolo, spaima de a rosti colindele, urăturile şi cu încărcătura lor religioasă... Aşa era "la ţară". Dar la oraş?

La Bacău, cine nu avea destui bani să-şi cumpere un loc la revelioanele de la restaurantele de categoria I, la "Decebal", "Bistriţa" sau "Curcanul de aur", se putea distra foarte bine "prin sindicat". Erau, mai întâi, sindicatele marilor fabrici – U.R.A. (Uzina de Reparaţii Avioane), Maşini-Unelte, Metalurgie ş.a. Aveau cantine cu săli largi, ge­neroase, şi-acolo puteai să petreci Revelionul cu familia şi colegii. Preţurile nu erau foarte mari. Nu depăşeau 50 de lei de persoană. Iar meniul era "ca acasă". Un platou rece pentru început, cu brânzeturi, salamuri şi-afumături de porc, sarmale, apoi două rânduri de fripturi (la tavă, că aşa se gătea mai lesne la cantină) cu diferite garnituri (primau cartofii prăjiţi şi orezul cu ciuperci), cu salate de gogonele sau cu varză. Nu lipseau fructele şi felia de tort. De ciocolată. Cupa de şampanie de la miezul nopţii. În cantina fa­bricii, băutura era "cu măsură". Dar nu lipsea. Şi-apoi, dacă ştiai cum, puteai să strecori în incintă şi-o damigenuţă cu vin, şi-o butelcă de ţuică.

La sindicatele "mici", din în­văţământ, sănătate etc. era mai greu să organizezi "Revelion la cantină". Chiar, ce-ar fi fost să faci Sărbătorile în sala de mese a spitalului? (Nu că acolo nu se organiza, cât de cât, ceva pentru pacienţi; însă nu pe timp de noapte, căci bolnavul nu pentru petreceri era pe pat de spital.)

Jurnalistul băcăuan Val Mănescu îşi aminteşte ultimul Revelion în comunism, aşa cum l-a organizat la Casa de Cultură a Sindicatelor din Bacău. (Era, la vremea aceea, refe­rent artistic.) "Făcusem vreo cinci – şase revelioane până atunci. Ştiam la ce uşi să batem. Ne-am dus la «Macul roşu», singurul restaurant cu autoservire din Bacău, şi acolo familia Ciuchi (erau excelenţi restauratori!) mi-a făcut un meniu consistent şi mai mult decât decent: antreuri reci (inclusiv salam de Sibiu), friptură de pui şi de porc, sarmale, cafele, tort de ciocolată şi multe fructe (portocale, banane, mandarine – erau restricţii la import, dar de Sărbători găseai întotdeauna)". Preţul unui bilet era de 60 de lei, iar la Casa de Cultură puteau petrece Revelionul cam 300 de persoane. Biletele se puneau în vânzare pe 15 decembrie, iar pe 20 erau deja date. "Mesele erau aşezate în holul de marmură, pavoazat de sărbătoare, cu ghirlande şi beculeţe, cu brad înalt, adus de la Comăneşti. Nu lipsea televizorul, unde, la 12 fără zece, puteai să asculţi mesajul către ţară al tovarăşului. Toţi speram, de la an la an, că în discursul acela va anunţa o schimbare. N-a anunţat decât că în ’89 va fi plătită datoria externă şi cât de bine urma să ne fie în noul an de comunism. Asta a tăiat, pentru o vreme, avântul petrecăreţilor..." Şi-au "revenit" însă repede, pentru că, spune jurnalistul: "Concepeam aceste Revelioane ca pe nişte spectacole. Începând cu ora 9:00 seara, din oră în oră, aveam câte 15-20 de minute de program artistic: folk, momente vesele, mu­zică uşoară, taraf, pluguşor. După 12:00 se deschidea şampania, iar după aceea începeau să vină cetele: urşii de la Asău şi Comăneşti, ca­prele de la Berzunţi... Trebuia să te tocmeşti din timp cu ei, pentru că în noaptea de Anul Nou făceau turul restaurantelor care organizau Revelioane". Oricum, nu trebuia să aştepţi să vină un cântăreţ la microfon ca să te distrezi. "Tineretul dansa în sala mică, iar pentru cei în vârstă era o orchestră care cânta la subsol, în aşa fel încât mesenii să nu fie de­ranjaţi. Mai frumos era după miezul nopţii. Aveam costume şi măşti, într-o cameră alăturată. Cine voia putea să intre şi să se schimbe; se întorcea la petrecere şi nu-l mai cunoştea nimeni, putea să facă farse, să se distreze. Măştile făceau toate paralele!"

"Pluguşorul Casei de Cultură" era şi el un moment aşteptat de meseni? De ce? Pentru că nu lipseau "răvaşele cu adresă". "Aveam lista celor care se aflau la mese, aşa că pentru cei mai cunoscuţi dintre ei puteam să punem câteva versuri în Pluguşor. Fiecare aştepta să se spună câte ceva despre el..." Cine erau "cei cunos­cuţi"? Medici care salvau vieţi, profesori prin mâna cărora trecuseră generaţii de copii sau... inventatori. "La Revelionul ’89 am avut chiar o masă întreagă de inventatori. Tocmai se înfiinţase la Bacău primul «Tehnic Club» din România. Inventatori, inovatori, tineri ingineri cu idei. Erau o masă foarte veselă. Membrii clubului erau chemaţi la diverse întreprinderi şi rugaţi să găsească soluţii la o pro­blemă sau alta. Îmi aduc aminte că tocmai fu­seseră la fabrica de zahăr din Sascut, unde li s-a cerut să inventeze o maşină pentru pregătirea automatizată a bomboanelor fondante, care până atunci se pregăteau manual..."

Cum spuneam, era "noaptea de Vasile Sfântul"... Şi oamenii se simţeau liberi. "După ora 12:00 erau sărbătoriţi toţi cei pe care îi chema Vasile. Era un nume foarte răspândit. Se făceau urări la microfon. Pe directorul Casei de Cultură îl chema Vasile Iacob... Petreceam până în zori de zi. În noaptea aceea nu se făcea nici o economie... Chiar! În anul acela, la ultimul revelion din comunism, nu ni s-a tăiat curentul, de la 12 la 12 jumate noaptea, ca în alţi ani. În noaptea aceea am fost liberi. Să petrecem... A doua zi reintram în dictatură."