Salutări din... Carei

Oraşul a intrat în cărţile de istorie editate în timpul regimului comunist ca ultima palmă de pământ românesc dezrobită de trupele "eliberatoare" la finele celui de-al doilea război mondial. Până la retragerea Armatei Roşii din România (1958) se spunea că "eliberatorii" fuseseră soldaţii români alături de cei sovietici. După aceea, accentul s-a deplasat pe Armata Română. Însăşi ziua Armatei Române, "sărbătoare a întregului popor", a fost stabilită la 25 octombrie, data când oraşul Carei a revenit în hotarele României.

În cinstea evenimentului a fost ridicat un impresionant monument dedicat eroilor, operă a sculptorului Vida Geza (1913-1980). Acesta era cel mai important obiectiv turistic al oraşului până în 1989, locul unde se făceau "primiri" de şoimi ai patriei şi pionieri. Nu neapărat pentru meritele artistice, cât pentru cele revoluţionare i se încredinţase sculptorului realizarea monumentului. Vida se născuse la Baia Mare, absolvise Academia de Arte Frumoase la Budapesta, şi ulterior Universitatea Serală de Marxism Leninism din Bucureşti. Fusese comunist şi luptător în "brigăzile roşii" din Spania, deţinut într-un lagăr nazist din Franţa şi voluntar în Armata Română pe frontul din Cehoslovacia. S-a remarcat după război prin intransigenţă în verificarea membrilor de partid din Satu-Mare (1948), urcând politic până la funcţia de membru al CC al PCR. Vreme de 15 ani i-a reprezentat în CC  pe plasticienii români. Demnităţile sale în uniunile artistice au fost şi mai importante, sculptorul fiind considerat în epocă unul dintre fondatorii şi magiştrii "realismului socialist" în arta plastică românească.

Precum în vederea reprodusă alăturat, opera sa din Carei era nelipsită dintre exemplele ce ilustrau arta socialismului din România.

Oraşul Carei, situat în nord-vestul ţării, la o distanţă de aproximativ 100 km de Oradea, avea însă momente şi tradiţii istorice mai mult sau mai puţin puse în circuitul public. Numele oraşului (Nagy Károly) apare într-un document din anul 1320. În secolul al XIV-lea, localitatea se raporta la câteva uliţe cu mici locuinţe ridicate din pământ şi acoperite cu trestie dimprejurul domeniului şi Castelului Károly. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, oraşul era constituit din cartierele Şvabilor, Meseriaşilor, Haiducilor, Evreilor, Ţiganilor. După statisticile anului 1784, în oraş se aflau 370 de meseriaşi care practicau 54 de meserii. Contele Károly Ferenc înfiinţează aici prima tipografie (1754). În anul 1765 se deschide prima farmacie. În 1745, vrăjitoarele Rekettye Pila şi Varga Ana au fost supuse la chinuri groaznice şi apoi arse pe rug în centrul oraşului.

Până prin secolul al XVI-lea, populaţia acestui oraş era maghiară. Castelul familiei Károly din secolul al XVIII-lea şi frumosul său parc erau şi sunt cele mai însemnate obiective ale oraşului.

Oraşul a intrat în componenţa României după Marea Unire (1919). Chiar şi în anii regimului Ceauşescu, populaţia sa era majoritar maghiară. Dezvoltarea sa economică şi urbanistică a evoluat în liniile generale ale planurilor cincinale. De remarcat însă că, spre deosebire de alte localităţi, în circuitul larg ce-l aveau asemenea vederi,  pentru o reprezentare a Careiului sunt fo-losite, la paritate, imagini ale "noului" şi "vechiului".