A de la America, B de la Bani

La Izvorani, toţi pumnii ţintesc spre America. O sută pe oră, patru ore pe zi, douăsprezece antrenamente pe săptămână, vreo 4.800 de pumni aruncaţi în fiecare săptămână cu sete în bieţii saci de box care nu pricep neam de ce primesc atâta bătaie.

Între Revelion şi Sf. Ilie, cam cât durează un cantonament pentru un campionat naţional, european sau chiar vreo mondială, boxeurii din lotul naţional trântesc braţe în neştire în burdufurile cu nisip agăţate de tavan sau în cei cu care se luptă. Se întorc ca fiii risi­pitori acasă doar pentru câteva săptămâni, după care fug din nou în lume. La sala asta mică de box, care le suflă înapoi în plămâni tot aerul acela stătut amestecat cu mirosul atotprezent de transpiraţie impregnat în ziduri, la rutina obositoare de cantonament şi la pumni.

Mai ales la pumni; pistonează vreo câteva zeci de mii de "şuruburi" şi primesc înapoi, pe puţin, tot atâţia. Meciuri de pregătire, de verificare, naţionale, europene sau mondiale. La fel de păcătoase toate, fiindcă în orice moment, chiar şi cel mai bun dintre ei aşteaptă acea lovitură ghinionistă care îl va trimite la podea. Sau le va încheia, definitiv, socotelile cu sportul ăsta. Iar de foloase... Un campion european de aici este plătit la fel de bine ca şi-o femeie de serviciu. Bătaie multă pentru un pumn de mărunţiş.

Se antrenează de aceea cu gândul la America. La boxul profesionist şi la banii decenţi pe care i-ar putea scoate din sport. "Noi am plecat împreună cu un gând la drum «măi, băieţi, vă faceţi voi o carte de vizită aici la amatori, după care treceţi la profesionişti, şi atunci o să vă luptaţi pe bani mulţi. Cum e cazu' lui Bute, Doroftei, lui Diaconu...»", spune Dorel Simion, antrenorul lotului. Este ora cinci după-amiază şi tocmai îşi conduce elevii la ultima şedinţă de antrenament a zilei.


DANSURI DE RĂZBOI
Sala de box respiră caracter prin fiecare zid al ei. Pe margini sunt spânzuraţi cu lanţuri, ca la defilare, din metru în metru, saci şi manechine de box. Au pielea zbârcit-bătrânească, însă nu de vârstă ca la moşnegi, ci de la toate cătărambele încasate până acum. Sunt izbiţi cu strigăte ascuţite, ritmic în reprize de câte doi, trei pumni pe secundă. Pumn, pumn, pauză. Apoi de la început: pumn, pumn, pauză. Opt pugilişti dansează, goi până la mijloc, în faţa lor. Transpiraţia îi stoarce de viaţă pe toţi şi umezeşte aerul încălzit, făcându-l şi mai greu de respirat.

"Aveţi stângaci, da??!", strigă Simion, care se plimbă nemilos printre ei, "Aveţi stângaci??, repetă ca un ecou, mi s-a reproşat că nu luptaţi cu stânga". "Schimbaţi pe stânga", se aude din sală, şi Ronald Gavril este primul dintre cei care schimbă mâinile. Capul de berbec, cu care împunge sacul, l-a trecut acum în stânga, dar îşi continuă ritualul. Ţopăie pe loc ca o jucărie cu arcuri ce nu a fost oprită, îşi lansează rapid secvenţele de lovituri: stânga! stânga! stânga! Dar, o dată cu ţipătul de luptă, acum şuieră lung pe gât, ca o locomotivă cu aburi ce se aproprie de gară şi trebuie să o anunţe.

Sunt în sală doar de 40 de minute, dar kilogramele pierdute se odihnesc deja în bălţile de apă de sub ei. Asta nu-l mişcă pe antrenor, care le strigă din partea cealaltă a încăperii: "Mâine o să vă arăt cum se antrenează profesioniştii. Facem programul de la şapte jumate". În mijlocul ringului, Ionuţ Gheorghe îşi continuă nestingherit sparringul cu un adversar nevăzut, în timp ce restul sălii este adusă la o clipă de tăcere.


EXISTĂ VIAŢĂ ŞI DUPĂ BOX
Un boxer rătăcit intră într-o sală de forţă. Îşi trage piciorul beteag după el până la prima băncuţă la care poate ajunge şi oftează. Din sala de alături vin să lovească pustiul locului strigătele de luptă ale colegilor săi de cantonament. Acolo e lumină, aici, sala e scufundată în întuneric. "Sportul este sănătos, dar nu cel de performanţă", spune, Constantin Bejenaru.

Face haz de necaz. "Ultimul meci l-a pierdut prin K.O. tehnic, fără să primească un pumn. Şi-a dizlocat un muşchi de la picior, pe care l-a apăsat prea tare în podea, şi a căzut grămadă înaintea rusului cu care trebuia să lupte. Acum durerea îl oprimă pe el. Se va antrena azi doar la băncile de exerciţii, cât va putea duce." În mod normal, când eşti doar amator sau te antrenezi pentru tine şi ai păţit o traumă, te opreşti şi revii doar când te-ai refăcut complet(...) stau o săptămână, chiar dacă o să mă doară trebuie să reîncep antrenamentele, de luni".

Are 25 de ani şi a absolvit Academia de Sport. Floare rară printre sportivii de performanţă. Cei mai mulţi dintre pugilişti dau la schimb şcoala pentru ringul de box. "Majoritatea boxerilor nu au şcoală. Studii superioare. Şi când se lasă de box şi nu sunt chiar atât de cunoscuţi, o să fie întrebaţi: «Ce ai făcut?» «Box.» «Ce performanţe ai?» «Sunt campion naţional». Am observat... de fapt, majoritatea devin bodyguarzi sau lucrează prin din astea de intervenţie. Altceva, ce să facă?" rezumă, flegmatic, Dorel Simion, viitorul unui luptător de ring.

Dar nu acesta este şi viitorul lui Băjenariu. Încă se mai gândeşte la el. Ar vrea să treacă la profesionişti ca toţi colegii săi. Ar vrea însă şi altceva. Face box de performanţă de la vârsta când alţii fugeau de la liceu prin discoteci. A dus până acum greutăţile pe umeri doar din plăcerea de a boxa şi din mulţumirea sufletească că tatăl său vine la meciuri şi este mândru de fiul său.

Ajunge la toate meciurile de box ale băia­tului, indiferent unde se ţin astea, tocmai din Repu­blica Moldova, de unde a plecat şi Constantin Băjena­riu acum opt ani, se aşează în primele rânduri şi-l filmează. Îşi păstrează memoriile ordonate pe banda de celuloid pe care tatăl său le-a înregistrat. Fără discriminare, puse una lângă alta, partide importante sau mici. Amintiri are dar nu şi bani. Când a luat medalia de bronz la Europenele din 2006, a primit patruzeci de milioane de lei vechi. "Acum, se mai plătesc doar campionatele naţionale, europene şi mondialele. Şi alea, foarte puţin".
DATORIILE SE PLĂTESC ÎNTOTDEAUNA, CUMVA
Şi datoriile şi familia dispar când trece însă corzile din lumea reală în ring. "...la unele meciuri, nu-l auzi decât pe arbitru şi poate pe antrenorul de colţ. Atât. Poate sala, publicul să dărâme locul, tu nu auzi nimic. Am meciuri filmate de tata şi se vede pe ele că nu îmi dau seama de nimic din ce se întâmplă acolo". Dacă îşi pierde concentrarea chiar şi câteva secunde, adversarul îl mănâncă din pumni, de viu. "Acolo se vede pregătirea psihică. Cel care a scăpat privirea sau începe să se uite prin părţi, înseamnă că este dominat psihic. Nu neapărat că o să piardă acel meci, ci că nu se poate concentra. Şi totul se reflectă până la urmă asupra rezultatului".


O "PAUZĂ" DE CAFEA
Restul lotului a ieşit afară pentru aruncările cu mingea medicinală. Este trecut de ora şase seara.
S-au împărţit în bisericuţe de câte trei pe o alee strâmtă dintre vile şi trebuie să arunce unul altuia balotul de cinci-şase kilograme. Pentru forţa loviturii, explică Si­mi­on, care stă pe margine şi le măsoară din ochi obo­sea­la.

În ring, un pugilist nu are atâta nevoie de forţă, cât de rezistenţă la efort. Forţa impactului îl împinge pe cel care o primeşte un pas în spate şi după ce îşi revine se balansează ca o pendulă în cealaltă direcţie ca să o arunce mai departe. "Este normal să faceţi asta, timp de nouă minute, cât durează un meci" le strigă un antrenor, văzând că au început să găfâie. "Aruncă! Nu ţine mingea" apostrofează o voce din spate, văzând că sportivul încearcă să tragă de timp. Se aruncă întâi de la nivelul braţelor şi apoi de deasupra capului. Iar pentru o vreme, în în­tu­nericul înserării nu se mai aude altceva decât sunetul sec pe care-l face mingea de pânză când loveşte palmele deschise. Apoi se reîntorc în sala de box.


NIŞTE CAZACI, VĂ RUGĂM FRUMOS!
În glumă, antrenorul coordonator al lotului, Dorel Simion, şi-ar dori câţiva cazaci la lot. Sau măcar banii pe care îi au aceştia."Uniunea Sovietică, până când să se despartă, venea la Mondiale sau la Olimpiadă cu câte unul singur. Şi ia gândeşte-te că acum apar câte 30 de cazaci la un campionat mondial. Au o pregătire de termină lumina(...) Sunt evoluaţi, ce mai. Investesc în programe, investesc în biochimie. Şi la noi nu vine nimeni să zică "măi băieţi, ne-am uitat noi la ruşi, la cubanezi, la francezi, la italieni. Am studiat technicile lor, uite aşa se poate face performanţă. Hai să încercăm asta!» hai, să vină cu banu'. Nu avem de niciunele, numai ambiţia o mai avem".


BOXUL TREBUIE ÎNVĂŢAT CORECT DE LA ÎNCEPUT
Şi Valentin Vrânceanu, vice-preşedintele Fede­ra­ţiei Române de Box, crede că boxul suferă la ora actuală datorită faptului că baza de selecţie s-a micşorat, copiii nu mai sunt atraşi de acest sport, iar cei care sunt totuşi atraşi nu beneficiază de o iniţiere corectă în acest sport.

"Problema noastră este la bază. Acolo nu se munceşte calificat. La grupa de copii-juniori care nu au însuşit corect noţiunile de bază se merge numai pe calităţi native, iar astea ţin până la vârsta junioratului-tineret. După aceea, îi pierdem(...) Se pierd 80%-90% din sportivii care ajung la vârsta senioratului". Despre problemele de la lotul naţional, spune că "pentru cei care vor să ajungă campioni olimpici şi nu fac rabat de la muncă şi conduită, se găsesc resurse pentru a fi susţinuţi. Nu mai sunt însă, resurse în momentul actual de a susţine masa, cum se obişnuia".