Adio, Michael Jackson, 4 - Ce simte un muritor când întâlneşte un megastar

Ştiţi deja probabil că poliţia a găsit cantităţi mari de Diprivan la el în casă. Diprivan (propofol) e un sedativ extrem de puternic, care se administrează intravenos.

Dragi cititori compatrioţi, înainte să merg mai departe cu această serie, vă mulţumesc că mă citiţi.

Vă fac o surpriză plăcută, sper, informându-vă că la sfârşitul lui septembrie voi publica în România un roman scris direct în româneşte.

Am reînceput să scriu proză în româneşte anul trecut, cu multă emoţie şi bătaie de inimă. Ştiu şi alţi scriitori care au trecut de la română, rusă, cehă sau poloneză, la engleză ori la franceză. Nu ştiu nici un alt scriitor care are privilegiul să aibă o producţie literară în două limbi. Am scris un roman nou, în româneşte, după treizeci de ani de scris proză doar în engleză. Nu una din cărţile mele "istorice", nu ceva tradus din engleză, ci un roman nou nouţ, pe o temă neabordată niciodată înainte.

Sper să-l citiţi şi să vă placă.

Şi acum, înapoi la Michael Jackson.

Ştiţi deja probabil că poliţia a găsit cantităţi mari de Diprivan la el în casă. Diprivan (propofol) e un sedativ extrem de puternic, care se administrează intravenos.

De fapt, e cel mai cunoscut şi mai folosit anestezic. Prin lege, Diprivanul nu poate fi administrat extraspitalicesc, decât în prezenţa unui medic care să aibă la dispoziţie aparatele necesare ca să monitorizeze eventualele simptome de scădere a tensiunii sângelui, încetinire a respiraţiei şi niveluri de oxigen brusc scăzute în sânge şi la creier.

Cu alte cuvinte, cu o injecţie de Diprivan în corp poţi să te cureţi. În ultimii zece ani în America, dintre 25 de indivizi care au luat abuziv Diprivan, şapte au murit.

Michael Jackson lua Diprivan intravenos ca să doarmă.

De aceea avea întotdeauna în jurul lui infirmiere şi/ori medici, ca să-l vegheze cineva când adormea sub influenţa Diprivanului. Ce individ care s-ar putea lipsi de Diprivan l-ar folosi?
Michael Jackson suferea nu numai de insomnie cronică, dar şi de o anxietate atât de adâncă şi de pronunţată, încât ideea unei nopţi nedormite îl paraliza de groază.

Îmi închipui (teoria mea, Petru Popescu) că aceia din jurul lui care fuseseră incluşi în "secretele somnului" lui Michael Jackson aveau o putere colosală în viaţa artistului, îi influenţau deciziile, îi manipulau banii, şi, ca în cazul infirmierei Debbie, puteau obţine de la el să se declare tatăl unor copii neînrudiţi cu el.

În artă şi în viaţă în general, multora le place să se audă pe sine povestindu-şi tragedia personală. Dar de la a trăi o viaţă tristă, până la a-ţi provoca propriul sfârşit trist, e o distanţă. Nu cred că Michael Jackson s-ar fi sinucis dacă avea opţiunea să-şi reclădească şi să-şi continue viaţa.

Diprivanul a fost un accident, cum au fost şi drogurile care-au dus la stingerea lui Heath Ledger, alt megastar cu care mi-am încrucişat paşii.

Când am venit la Hollywood, la începutul anilor '80, ţin minte cu câtă acurateţe stranie am simţit, când am început să întâlnesc staruri de cinema, să mă duc la întâlniri la studiouri cu ei, să discutăm proiecte, să socializăm în aceleaşi cercuri - că erau înconjuraţi tot timpul, clipă de clipă, nu numai de bodyguarzi, ci de un zid invizibil de gelozie şi de invidie.  

Oricât pare de meritat succesul, mai ales atins târziu (dar la Michael a fost atins devreme), oricât e de respectată arta, şi de venerat talentul, mulţimile doresc ca un star să se prăbuşească ori să sufere, în mod compensator pentru notorietate şi pentru bani. Mulţi oameni de film şi de scenă pretind că sunt victimele vieţii, ştiind din instinct că peste toate noroacele de a fi megastar, a mai fi şi raţional şi cu scaun la cap, bine chibzuit, cetăţean disciplinat, tată decent, mamă decentă, frizează un fel de crimă a prea bunului. Deci, compensator, Michael Jackson era ţicnit. Winona Ryder era (e) cleptomană. Marlon Brando era bulimic. OJ Simpson a ucis. Mel Gibson e alcoolic.

Gelozia e în fond un sentiment sănătos: viaţa unui megastar este anormală, şi chiar bolnavă. Ceva trebuie să reinstituie echilibrul - intră în scenă tragedia, şi toţi muritorii deduc că viaţa megastarului respectiv este, în fond, blestemată.

Dar, oare nu e blestemată?

E posibil să fii fericit în mod normal, cazanier, cu adevărat liber de consecinţe, ştiind că se uită la tine toată planeta? Şi dacă te admiră, te şi detestă, şi nu poţi să ai încredere în nimeni, fiindcă nu ţi-e nimeni cu adevărat frate, prieten, ori consoartă. Toţi cei din jurul tău îţi sunt impresari, agenţi, avocaţi, parteneri, bodyguarzi, dar nu-ţi sunt egali, şi nu sunt dezinteresaţi.  Deci sunt întemeiate anxietatea patologică şi dorinţa de a tăia realitatea cu o injecţie în vână, şi gesturile extravagante, şi declaraţiile, ca a lui Michael Jackson: "I am an alien"... ("Sunt un extraterestru" - n.r)?

Probabil.

Dar... moartea eliberează megastarul şi dărâmă zidul invidiei şi al bârfei.

Ai murit, Michael Jackson? Eşti exonerat. Păcatele ţi se povestesc şi repovestesc, dar îţi sunt curăţate de judecată morală.

Toţi te iubesc din nou. Toţi te invidiază din nou, dar în alt fel. Cu mult mai puţin venin, şi cu mult mai multă admiraţie autentică. Pentru că ai devenit megastar pe planul istoriei, nu numai pe cel al notorietăţii imediate.

Marţi dimineaţă, Michael va fi înmormântat, şi la Staples Center în LA va avea loc o vecernie laică, un omagiu final, la care vor participa mii de persoane.

Am să încerc să vă relatez sentimentele acelui omagiu. Am să fiu acolo.

Pe curând, din California, Petru Popescu.