Adresa: România

• text preluat din România literară

L-am întrebat odată pe Adrian Păunescu când anume se va considera un poet consacrat. Mi-a răspuns fără ezitare:

Atunci când îmi va sosi din străinătate, fără să se rătăcească, o scrisoare pe care, în loc de adresă, va scrie atât: “Adrian Păunescu – România”.

Până la urmă, poetul şi-a împlinit visul. Toţi românii ştiau de Adrian Păunescu (în schimb, poştaşii din străinătate nu prea ştiau unde se află România, dar asta-i altă poveste).

Pentru Adrian Păunescu, ca şi pentru Eminescu, ca şi pentru Blaga, ca şi pentru Goga, România a însemnat foarte mult. Ştia aproape totul despre lumea românească. Dacă printr-un accident nefericit s-ar fi virusat toate computerele cu informaţii despre cultura şi civilizaţia românilor, s-ar fi putut reconstitui o enciclopedie de urgenţă valorificând memoria lui. Acest fenomenal hard disk de rezervă acum nu mai există.

În plus, lui Adrian Păunescu îi păsa de tot ce se întâmpla în ţara lui. Să sperăm că mai sunt şi alţii cărora le pasă.

Dorinţa poetului de-a avea succes la public nu era frivolă. El simţea nevoia să ajungă la mulţime fără intermediari, astfel încât cuvintele sale să devină acţiune, nu obiect de studiu.

Să recapitulăm.

Adrian Păunescu a debutat într-un moment numit de critici de “resurecţie a lirismului”. După nefasta perioadă de folosire a poeziei ca mijloc de propagandă, era redescoperită, în anii ’60, poezia modernă dinainte de război. Nu întâmplător se vorbeşte în mod curent de “neomodernismul” generaţiei şaizeciste. Adrian Păunescu a făcut front comun cu Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru şi alţii (cărora avea să le dedice ulterior, cu binecunoscuta lui generozitate, o lucrare de doctorat).

Dar în scurtă vreme a părăsit locul important şi vizibil pe care îl dobândise în rândurile generaţiei sale şi a adoptat cu totul alt discurs poetic, din dorinţa, plină de dramatism, de a se adresa publicului larg. A fost un act de curaj artistic rar întâlnit într-o istorie a literaturii. De pe terenul sigur al unei estetici acceptate de pretenţioşii critici literari a păşit în necunoscut numai şi numai pentru a comunica direct cu poporul său.

În acel moment se putea întâmpla orice. Nu era exclus ca Adrian Păunescu să dispară, ca poet, în neant. Să fie considerat un versificator, un cronicar al vieţii de fiecare zi şi nu un autor de poezie bună.

Este, judecând retrospectiv, uimitor faptul că acest poet ambiţios a mizat totul pe o formulă literară atât de riscantă. Nimeni nu şi-a mai asumat un asemenea risc. Mai mult decât propriul său destin de poet, pe Adrian Păunescu îl interesa soarta românilor, în slujba cărora s-a pus cu un devotament patetic. Tricolorul uriaş pe care îl avea în casă, în camera de oaspeţi, nu era, ca în cazul altora, un element de decor.

Şi iată că Adrian Păunescu, nedescurajat de comentariile sceptice ale specialiştilor în literatură, a învins. A inventat altfel de literatură decât aceea la modă. A creat el însuşi o modă.

Poemele sale incendiare au ajuns în sufletele tuturor românilor (inclusiv în sufletul celui care scrie aceste rânduri). Trădând, aparent, poezia, Adrian Păunescu a dat poeziei un nou suflu.

A murit mult, mult prea devreme. Dar a murit după ce a învins.