Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Presa românească punea pe tapet un subiect nou: drogurile. Închiderea CAP-urilor ridica probleme în rândul ţăranilor. Casa Poporului era pregătită să îşi primească vizitatorii.
Primăvara anului 1990 a venit cu o veste cel puţin şocantă: adolescenţii români se drogau! După primele două luni de la Revoluţie, ziarele româneşti aveau un subiect nou de dezbătut: un număr ridicat de tineri, interpretând greşit, după părerea unor ziarişti, regulile democraţiei, s-au dedat consumului de substanţe halucinogene. Acesta nu era, însă, un subiect nou decât pentru paginile ziarelor.
DE UNDE?
Tineri de diverse vârste fuseseră surprinşi în diverse locuri publice inhalând din pungi aburi de aurolac sau diverse tipuri de dizolvanţi. Deşi nu se comparau cu cocaina, mescalina, LSD, crack sau "banala" marijuana, aceste substanţe halucinogene erau suficiente ca să determine presa din vestul ţării să tragă semnalul de alarmă în privinţa posibilelor urmări ale acestui tip de comportament delicvent.
În viziunea ziarelor, tinerii urmau să ajungă la fapte violente, furturi sau alte fapte penale. Consumul de droguri nu era însă ceva nou pentru ţara noastră. E adevărat că regimul comunist interzicea publicului accesul la informaţii care ar fi menţionat consumul de droguri, dar asta nu însemna că tinerii români nu utilizau substanţe halucinogene, chiar mai puternice decât aurolacul sau alte tipuri de dizolvanţi.
Acestea proveneau, marjoritar, de la turiştii străini, mai ales de la cei hippies, veniţi în România în concedii şi vacanţe. Sau din producţie "proprie". Un studiu al cercetătorului Andrei Oişteanu, publicat în volumul "Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească", arată că, în timpul comunismului românesc, la marginea oraşelor se sădeau seminţe de canabis.
LA REVEDERE, SALAM DE SOIA!
S-a înfiinţat Asociaţia pentru Protecţia Consumatorului. De la începutul lui martie 1990, românii aveau cui se plânge dacă produsele pe care le achiziţionau nu respectau standardele calitative. Totuşi, nu era de mirare pentru nimeni acest fapt, deoarece produsele de strictă necesitate, precum cele agroalimentare, ajunseseră să fie de o calitate cel puţin îndoielnică. Carne, lapte şi produse lactate, uleiuri comestibile, conserve, pâine şi produse de panificaţie - toate erau realizate conform unor reţete cu înlocuitori, care, în majoritatea cazurilor, au fost dăunătoare sănătăţii populaţiei.
Cel puţin aşa declara Ion Osnaga, din colectivul de iniţiativă a înfiinţării acestei asociaţii. Din acelaşi colectiv făceau parte o serie de specialişti din cadrul Comisiei Naţionale pentru Standarde, Metrologie şi Calitate, cunoscători ai situaţiei privind calitatea înainte şi după Revoluţie.
Citește pe Antena3.ro
ŞI BĂTRÂNII CUI RĂMÂN?
O dată cu noile vremuri, şi la sate începuseră a fi utilizaţi termeni precum "privatizare", "muncă individuală", "desfiinţare"... Românii se săturaseră de munca în colectiv. Nemulţumiţi erau mai ales aceia care reuşiseră cu greu să-şi ducă traiul de pe urma roadelor obţinute la cooperativă. Soluţia? Se desfiinţa CAP-ul, se împărţea pământul pentru ca fiecare să şi-l lucreze după cum l-o tăia capul, animalele se distribuiau foştilor cooperatişti şi cu asta se încheia procesul de desfiinţare a CAP-ului.
Ce te făceai, însă, când, aşa cum se întâmpla în cazul unei comune bucovinene, loturile de pământ erau mai multe decât numărul locuitorilor? Cine avea să lucreze terenul rămas liber dacă unitatea s-a desfiinţat? Dar cu animalele pe care nu le revendica nimeni? Problema cea mai gravă apărută în urma acţiunii de închidere a CAP-ului o întâmpinau bătrânii care munciseră toată viaţa în unitate, ei urmând să beneficieze de pensie de acolo.
În acele momente, favorizaţi păreau a fi cei care locuiau în comune unde CAP-ul avea dezvoltate secţii anexe, precum cea de mică industrie - care nu se ştia însă cui aparţine, din moment ce nu mai exista cooperativă. Cazul era, totuşi, discutabil. De exemplu, dacă sectorul anex aducea, în urma calculelor, un venit de 800 de mii de lei, iar pensiile - majorate, potrivit legii însumau 500 de mii de lei, cine avea totuşi să îi plătească pe bătrâni?
Oamenii păreau a fi dornici să experimenteze munca pe cont propriu la începutul noii campanii agricole de primăvară. Cei care îşi primiseră deja loturile de pământ înapoi de la CAP, aveau acum în faţă o întreagă primăvară pentru semănat cele necesare alese din proprie chibzuinţă în funcţie de necesităţi. Legumicultorii, care înainte cultivau obligat ardeiul de California, sădeau acum produse de "brand" românesc, ardei, gogoşari şi alte legume tradiţionale. Cu atât mai mult cu cât se anunţase o viitoare punere în vânzare a utilajelor necesare precum tractoarele.
Avea să mai treacă, însă, ceva vreme până când reforma agriculturii să readucă acest domeniu într-un făgaş cât mai apropiat de cel normal. Ţăranii se confruntau cu situaţii noi, iar legea era suficient de interpretabilă pentru a permite o serie de abuzuri. În unele cazuri, adunărilor generale ale cooperatorilor, în drept pentru a lua hotărârile, li se substituiau adunări cetăţeneşti ale persoanelor care nu aveau legătură cu organizarea activităţii agricole.
În alte cazuri, aşa cum s-a întâmplat în comuna Groşi din Maramureş, CAP-ul s-a desfiinţat peste voinţa cooperatorilor, distrugându-se de fapt singura fermă de elită pentru taurine din rasa "Brună de Maramureş" existentă în judeţ.
Cine făcea parte din adunarea generală a cooperatorilor? Cine lua deciziile? Cum trebuia răspuns unor manifestări violente ale ţăranilor? Cine era răspunzător de ordinea socială având în vedere că organele de ordin nu interveneau? Biroul executiv al CPUN avea de răspuns unei serii serioase de întrebări.
S-a deschis Casa Poporului!
Fosta clădire a Casei Republicii a devenit muzeu, fiind deschisă vizitatorilor cu un program, zilnic, între orele 9:00-13:00, exceptând ziua de luni. În felul acesta, cetăţenii aveau posibilitatea să vadă, la faţa locului, clădirea imensă ridicată din banii poporului de Nicolae Ceauşescu.
Construcţia urma să adăpostească, în viziunea lui Ceauşescu, reşedinţa preşedinţiei, a Comitetului Central şi a unei serii de ministere. N-a fost să i se îndeplinească voinţa. A rămas, însă, în limbajul uzual, sub denumirea de Casa Poporului, cel din urmă fiind cel care a plătit atât din buget, cât şi prin forţă de muncă, construcţia clădirii care în 1989 era estimată la 1,75 miliarde dolari.
