Nu se cunoaşte cu exactitate când a apărut cea dintâi biserică de lemn. Cert este doar faptul că secolele XIV-XVIII au reprezentat epoca clasică a acestor lăcaşuri. Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” este unul dintre cele mai vechi muzee în aer liber, custode a patru biserici din lemn. Şi Muzeul Ţăranului Român are două biserici din lemn în păstrare.
Biserica impunătoare din Dragomireşti, înaltă de peste 35 de metri, adusă în Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti în 1936 din satul maramureşean, a fost construită în anul 1722, pe locul alteia, arsă de tătari în incursiunea lor de jaf din anul 1717. Datarea ei este dată de o inscripţie. Construită din bârne de lemn de brad, după specificul arhitecturii maramureşene, biserica se impune prin masivitate. Împărţirea spaţiului interior este specifică bisericilor româneşti, conform cultului creştin de rit oriental. Pereţii sunt pictaţi în interior de meşteri populari, care au respectat în altar şi naos canoanele bisericeşti, dând frâu liber imaginaţiei în pronaos, ceea ce reflectă credinţele poporului legate de fericirea din rai şi chinurile din iad. Ochiul atent poate observa aspecte din viaţa socială şi politică a vremii. Catapeteasma este bogat sculptată şi frumos ornată cu icoane pe lemn.
Biserica din Timişeni a fost transferată în Muzeul Naţional al Satului în anul 2002, fiind la un pas de distrugere, din cauza extinderii carierei de cărbuni Pinoasa, bazinul Rovinari. Ea poartă hramul “Sfântul Nicolae” şi provine tocmai din cătunul Boncea, satul Timişeni, comuna Fărcăşeşti, judeţul Gorj. A fost ridicată în anul 1773, din bârne de stejar. Este printre puţinele biserici de lemn din ţară care au pictură exterioară, constituindu-se într-un martor al epocii istorice în care a fost ridicată.
“Proorocii” sunt pictaţi pe peretele sudic, “Judecata de apoi”, în pridvor, pe peretele de deasupra uşii şi preoţii Barhoată şi Pupăzan, slujitori în acest lăcaş, pe pereţii absidei altarului. Pictura a fost realizată în mai multe etape: în 1773, icoanele, apoi, în 1856, pictura din altar şi între 1874-1875, restul picturii. Lăcaşul se înscrie în categoria bisericilor sală cu altar, naos, pronaos şi pridvor deschis pe stâlpi. Acoperişul are învelitoarea din şindrilă. Turla de formă pătrată se termină în vârf cu o cruce metalică, aşezată pe coama acoperişului, în dreptul altarului.
CONTEMPORANĂ CU ŞTEFAN CEL MARE
Biserica din Răpciuni provine din judeţul Neamţ, străjuieşte partea de nord a Muzeului Naţional al Satului şi a intrat în patrimoniu atunci când a fost construit barajul de la Bicaz. Lăcaşul de cult datează din 1773, aşa spun inscripţiile de pe grinzile din pridvor din lemn de frasin şi de brad ce păstrează câteva elemente specifice arhitecturii medievale moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare. Totul este realizat din mici bucăţi de lemn, îmbinate cu pricepere şi talent. în faţa uşii de la intrare, în partea sudică, sunt pironiţi stâlpi ciopliţi şi uniţi prin arcade. Acoperişul bisericii din Neamţ are învelitoare din şindrilă. Faţada este ornamentată cu elemente decorative ce subliniază ferestrele şi uşa, sculptate cu motive geometrice. Pictura din interiorul bisericii redă scene din Patimile lui Iisus (naos), din Vechiul şi Noul Testament (pronaos). Pictura a fost executată de meşterii locali din familia Zugrăvescu. Biserica reprezintă o moştenire artistică şi spirituală preţioasă. Mica biserică din Turea-Cluj este un tip vechi şi a avut o istorie ciudată. Ultimul monument de cult a fost salvat din cadrul unei mari exploatări miniere de suprafaţă în anul 2003. Indiferent de mărime, cele patru biserici din muzeu impresionează prin măiestria cu care au fost construite, prin proporţiile echilibrate, prin decoraţia în lemn şi prin pictura murală. Ele contribuie în mod substanţial la recreerea atmosferei satului tradiţional.
O BISERICĂ VĂNDUTĂ, MINTIA
Muzeul Ţăranului Român a achiziţionat în anii de după deschidere şase biserici de lemn, dintre care două au fost aduse la Bucureşti. Cea din Mintia, expusă în interior, şi cea din Bejani, în curtea muzeului, ambele din judeţul Hunedoara. Celelalte patru sunt păstrate şi îngrijite in situ la Lunca Moţilor, Hunedoara, la Groşii Noi, Juliţa şi Troaş, Arad. Până la achiziţionarea şi transportarea ei de către muzeu, Biserica din Mintia, un sat aflat la 6 km de Deva, şi despre care se spune că a fost adusă din alt sat, Vişca, se afla în stânga bisericii reformate şi în faţa cimitirului ortodox. Bătrânii satului spun că biserica ar fi fost reparată pe la 1908 şi icoanele restaurate tot atunci, iar toate ar fi fost de pe la 1700. Hramul bisericii era Sfântul Nicolae, dar nu era sărbătorit. Biserica din lemn era a ortodocşilor. Cea nouă, în care se slujeşte acum, era unită. În 1948 s-a interzis cultul greco-catolic, iar sătenii l-au lăsat pe preotul unit să mai ţină slujbă un an. În 1949 biserica de lemn a fost abandonată. S-a scos tot din ea şi s-a depozitat în biserica fostă unită, acum ortodoxă, devenită singura biserică în care se oficia. În biserica veche nu se mai făcea decât curăţenie. Icoanele au fost luate de un muzeu, nu se ştie care. Restul a început să se risipească. Aşa că oameniin-au avut nimic împotrivă să părăsească biserica de lemn. Era veche.
Nu le-a părut rău să vândă biserica de lemn, sperând că vor continua,cu banii încasaţi, construcţia bisericii noi.
DEVENITĂ NEÎNCĂPĂTOARE
Bejani e un sat şi mai mic decât Mintia, peste Mureş. Fosta biserică a satului se găsea în aceeaşi curte unde există astăzi biserica. De fapt, cronologic, actuala biserică a fost ridicată în aceeaşi îngrăditură cu cea din lemn. Biserica din lemn era, ca şi cea de la Mintia, adusă din alt sat, de foarte multă vreme. “Peste 100 de ani”, zic unii, “cam 300”, zic alţii. Majoritatea celor bătrâni spun că în ea “s-au trezit”. Provenienţa acesteia este controversată sau cel puţin ignorată. A fost adusă pentru că în sat nu se găseau lemne de construcţie. Pe atunci, în sat erau doar 17 familii. A fost montată aici. Biserica nouă a fost gata în 1949. S-a construit ca urmare a unui efort colectiv şi a arendării terenului. Biserica cea veche devenise neîncăpătoare. La sărbătorile mari jumătate de sat rămânea pe afară. Nimic din ceea ce se găsea în biserica veche nu s-a transferat în cea nouă. La fel ca în Mintia, hramul bisericii nu este cunoscut, nefiind însoţit de o slujbă specială şi de vreo mare sărbătoare. Este totuşi sărbătorit tot la Sfântul Nicolae.
Lăcaşuri călătoare
Foarte numeroase în regiunile montane pe vremuri, astăzi lăcaşurile de cult din lemn sunt monumente. O parte din acestea, speciale şi deosebite, sunt repere de cultură şi civilizaţie ţărănească, au valoare de patrimoniu incontestabilă şi pot fi admirate la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Capitală. Putându-se demonta şi reface uşor, bisericile din lemn din Dragomireşti – Maramureş, 1727, din Răpciuni – Moldova, 1773, biserica din Timişeni, Gorj, 1773, şi biserica din Turea – Cluj au fost transportate din locul de baştină până în inima Bucureştilor. Astfel, au devenit bisericile călătoare ale Muzeului Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”.Poveţe:
OBICEIUL BĂUTULUI“În rai nu era vin, nu se tăiau vite şi nici carne nu se mânca. După potop a apărut vinul. După potop s-a spus: “Mâncaţi de toate ca pe iarba verde” (Fac.9,3.). Când n-a mai fost nădejde de desăvârşire, s-a îngăduit ca omul să se înfrupte din toate aceste lucruri. Înainte de potop, nu se cunoştea vinul; dovadă Noe, care nu ştia ce-i vinul. Nu se ivise încă vinul în viaţa oamenilor şi nici nu ajunsese obicei băutul vinului. Noe n-a văzut pe un alt om bând vin şi nici el nu încercase gustul vinului, aşa că, fără să-şi dea seama, a fost vătămat de vin. “Noe, spune Scriptura, a sădit vie, a băut din rodul ei şi s-a îmbătat” (Fac. 9, 20-21.), nu pentru că era beţiv, ci pentru că nu ştia cât trebuia să bea. Deci descoperirea băutului de vin este mai
nouă decât paradisul, aşa că postul este foarte vechi”.
BEŢIA ALUNGĂ HARURILE
“Ştii oare cine este Cel pe Care ai să-l primeşti când te împărtăşeşti? Este Cel Care ne-a făgăduit: «Eu şi Tatăl Meu vom veni la el şi la el vom locui». (51. Ioan 14, 23.). Pentru ce I-o iei înainte cu beţia şi închizi intrarea Stăpânului? Pentru ce îndemni pe duşman să ocupe mai dinainte intrările tale? Beţia nu primeşte pe Domnul; beţia alungă Duhul Sfânt. Fumul alungă albinele, beţia alungă harurile duhovniceşti. Postul este podoaba oraşului, stabilitatea pieţei, pacea caselor, salvarea averilor”.
NOBLEŢEA ŞI VESELIA
“Vrei să vezi nobleţea postului? Compară seara de astăzi cu cea de mâine! Vei vedea oraşul schimbat într-o linişte adâncă din tulburat şi zvăpăiat cum era. Aş dori ca ziua de astăzi să se asemene cu ziua de mâine în sfinţenie, iar zilei de mâine să nu-i lipsească nimic din veselia zilei de astăzi. Iar Domnul, Care ne-a adus până în aceste zile, să ne dea nouă, ca unor luptători, să arătăm, în aceste lupte, spre a ajunge la ziua hotărâtă a încununării. Acum, cu încununarea prăznuirii mântuitoarelor Patimi, iar în veacul ce va să vie la dreapta judecată a lui Hristos, cu încununarea răsplătirii faptelor săvârşite de noi în viaţă, că Lui i se cuvine slava în veci. Amin”. (Sf. Vasile cel Mare)
Citește pe Antena3.ro