Cămaşa din lemn a lui Hristos

Comuna Dobrovăţ, Iaşi. O mănăstire ridicată de Ştefan cel Mare în ultimii ani de domnie şi o biserică din lemn înălţată de săteni prin forţe proprii, la 1789. Sunt punctele de atracţie ale unui mic colţ de rai, pe-un picior de plai împrejmuit de aurul verde al pădurilor.

Biserica din lemn a fost clădită din dorinţa localnicilor de a se sluji în limba maternă, întrucât mănăstirea fusese închinată la acele timpuri tulburi străinilor. O biserică construită fără de voie, cu voinţa silită de credinţă. Un lăcaş înălţat înspre nevoinţa feţelor bisericeşti, fără permisiune, într-un fel de clandestinitate. Lăcaşul rezistă şi astăzi vremurilor, îmbrăcat în platoşa sa din stejar ca o pavăză în faţa necazurilor, pentru înălţarea sufletelor şi vindecarea rănilor trupeşti. În biserica din lemn se slujeşte încă, în ciuda faptului că, de puţini ani, în sat s-a zidit şi un alt lăcaş de cult, adaptat vremurilor moderne. Enoriaşii bătrâni, aflaţi în prag de trecere de la cele lumeşti, o preţuiesc ca pe o lumină veşnică.

COAME DE AUR
Pe tavan se găsesc două rozete sculptate în lemn cu motive populare deosebite, atât de interesante, încât au fost copiate cu decenii în urmă la cererea unui profesor universitar de arhitectură din Bucureşti. Pe marginile catapetesmei, ca nişte coame din aur, stau pilaştrii ciopliţi cu motive populare în formă de viţă-de-vie sau muguri de brad, simboluri ale trăiniciei pe pământ. Acestea, alături de alte sfinte obiecte bisericeşti, printre care icoane din lemn pictate sau pocale lucrate în filigran, sunt cele mai valoroase piese ale lăcaşului.
Însă biserica poartă şi o altă comoară, greu de găsit în alte biserici din lemn: trei clopote dăruite de marele industriaş Malaxa, care le-a făcut cu mâinile lui, la stăruinţa istoricului Iorga. Pentru că nu e trecută în ghidurile turistice şi se ştiu foarte puţine despre lăcaş, biserica aceasta este descoperită doar întâmplător de turişti.

PE ASCUNS
La marginea satului Dobrovăţ, la 30 de kilometri de Iaşi, între dealuri, aproape de întinsele păduri ale locului, pe unde, se spune, Ştefan cel Mare îşi croia drum către Dunăre sau spre Transnistria, se află falnica biserică din lemn. Pe la 1789, gospodarii locului au înălţat-o cu sudoarea frunţii, departe de ochii vigilenţi ai călugărilor străini de la Mănăstirea Dobrovăţ, ridicată de voievodul moldav în ultimii ani ai vieţii. Ea s-a născut din dragostea localnicilor pentru limba română. Chiar dacă nu au primit încuviinţarea stareţului, ţăranii au mers la o mănăstire cu stăpânire românească din Vaslui, la Fâstâci, unde au primit lemn, au cioplit elementele componente, le-au finisat chiar în pădure, după care le-au numerotat şi le-au transportat în care trase de boi, într-o poieniţă a Dobrovăţului, unde au ales să înalţe lăcaşul. Au clădit-o, ca pe un stup de albine. Se spune că un meşter şi-a pierdut viaţa atunci, iar călugării nu au vrut să sfinţească lăcaşul. În realitate, un preot al timpului a avut de pătimit pentru că s-a răzvrătit împotriva feţelor bisericeşti străine. Şi pe urmă a dispărut. Chiar şi astăzi se poate vedea piatra pe care este scris cu litere chirilice despre acest fapt. Se spune chiar că biserica a rămas nesfinţită timp de 10 ani.
Pentru vrednicii credincioşi din Dobrovăţ, biserica este cămaşa din lemn a lui Hristos. O cămaşă încredinţată Sfântului Mucenic Pantelimon, ales ca ocrotitor al satului.

LEMN CIOPLIT
Ne purtăm paşii înspre Dobrovăţ mângâiaţi de copaci, ţinând şoseaua pietruită printre buştenii ca nişte cruci.
E un concert minunat al frunzelor, căzând din cer.
Toamna e nemaipomenit de frumoasă la Dobrovăţ.
În sat, gospodarii sunt ocupaţi cu muncile de sezon.
Părintele tânăr merge după cheia de la clopotniţă, la clopotar, un puşti de numai câţiva anişori. Mama sa ne dăruieşte o sticlă cu must. Ne ţine hangul şi dascălul pensionar Petrică Postelnicu, de 70 de ani. Urcăm treptele înguste până la clopote, pe care le tragem de probă, în timp ce admirăm biserica din lemn, şubredă la prima vedere. Sunetul ne pătrunde în timpane, un ecou serios, după cum spune dascălul, auzit şi de la 30 de kilometri distanţă, de la Movila lui Burcel, peste şapte dealuri. “Clopurile” din metal, spune bătrânul, sunt faine de tot, strunjite special de Malaxa, care l-a chemat în mod “expres” pe popa de la Dobrovăţ să-i spună industriaşului ce să scrie pe ele. Coborâm şi intrăm în biserica de lemn. “Un lăcaş ce poate că e un pic supărat”, spunea mai devreme directoarea şcolii din localitate, pentru că nu e la fel de îngrijit ca odinioară. Elena Bocan, directoarea şcolii din localitate, plânge de emoţie când îşi aminteşte că s-a cununat religios în 1974 tocmai în acest lăcaş sfânt.
Oamenii au sărăcit, nu mai au atât de mulţi bani. “Spun că e întunecoasă, se mai strânge şi mult praf, nu e spaţiu.
Se plâng că se sufocă aici, doar bătrânii ce mai vin”, zice Petrică Postelnicu.  “Acestea sunt faimoasele rozete din lemn cioplit, cele mai valoroase piese, ăsta e cadrul
catapetesmei, şi el deosebit de frumos sculptat.” E greu de păstrat atâtea minunăţii neatinse. Între sfinţii pictaţi pe pereţi s-a deschis un crater uriaş. “Noi am reparat pe ici, pe colo, am vopsit pe dinafară, dar nu avem fonduri, avem bani puţini”, spune părintele Nistor, care ne invită în curte la un pahar cu must.

MOTIVE POPULARE
Revenim în discuţii la povestea bisericii. Aflu că, înălţată la 1789, din lemn de stejar, a fost reparată în anul 1860 pe cheltuiala monahului Doroftei, iar în anul 1926 i s-a înlocuit vechiul acoperământ de draniţă cu acoperiş de tablă, pe cheltuiala credincioşilor, în timpul preotului Rogojină. Pe pridvor are turnuleţ de scândură construit tot în 1927, o dată cu închiderea pridvorului sprijinit pe patru pilaştri de lemn. În interior este căptuşită cu scândură vopsită în vernil cu ulei, are un geam la altar şi două în naos care dau imaginea stilului gotic. În interior, împărţirea este clasică, altar, naos şi pridvor, iar pereţii, de jur-împrejur, şi bolta de deasupra naosului sunt pictaţi în întregime în frescă reprezentând chipuri de ierarhi şi sfinţi şi tablouri biblice. Plafonul din altar şi naos au formă plană din scândură, deasupra naosului scândura fiind vopsită kaki. În anul 1950, s-a subzidit din nou temelia de către obştea satului, în 1952 s-a reînnoit complet bolta şi s-a repictat catapeteasma. Sfinţită de Episcopul Romanului şi al Huşiului, de ziua hramului, în 1953 s-a pictat interiorul sub îndrumarea ultimului mare preot care a slujit timp îndelungat aici, părintele Nicolae Isailă. Pictura a fost refăcută de pictorul Nicolae Niţulescu de la Bucureşti. Între 1948 şi 1956, biserica a fost restaurată. I s-a subzidit şi adâncit temelia, i s-a reconstruit bolta, s-a duşumit, s-a căptuşit în exterior, apoi a fost tencuită şi vopsită. În curtea de 4.000 de metri pătraţi s-a plantat o cruce ca un mormânt simbolic, ce îi reprezintă pe toţi cei înmormântaţi în jurul bisericii până la 1864, când cimitirul a fost strămutat, precum şi o livadă de nuci, ce simbolizează oştenii neînfricaţi căzuţi în lupte.

PREOTULUI ÎI PLACE BISERICA DE LEMN
“Când am ajuns aici, ploua în biserică, curgea apa prin tavan şi atunci am revopsit biserica, apoi am făcut subzidire, pentru că iarna era vijelie mare. Fiind din lemn, se cam hâţâna biserica şi mă temeam şi eu, şi enoriaşii. Şi am făcut subzidire în partea de nord, am vopsit tabla şi de atunci nu mai plouă, mai multe nu am putut face pentru că nu am avut bani”, spune preotul tânăr, care recunoaşte că e diferenţă mare între a sluji într-o biserică obişnuită şi una de lemn. “În primul rând, e vorba de acustică, ecoul este mai înfundat într-una obişnuită, aici este mai clar, mai pronunţat. A venit recent un grup de turişti belgieni, iar aceştia au apreciat foarte mult biserica noastră”, spune preotul. Mai vin oameni şi de la Bucureşti, din judeţul Neamţ, de departe, adaugă preotul Nistor Mihalache.

DASCĂLUL
Petrică Postelnicu are 70 de ani şi slujeşte drept cântăreţ bisericesc din 1967, chiar dacă s-a pensionat din 1999. Părinţii l-au dus de mână în biserică pe când avea câţiva anişori, şi aici a rămas. “Preotul Isailă m-a dus în altar când eram în clasa I şi aşa am învăţat să am grijă de cădelniţă, de alte rânduieli.” La una dintre sărbători, de la o lumânare, a luat foc o bucată de hârtie, dar Dumnezeu a ţinut biserica din lemn departe de incendii. “Preoţii Tonegaru, dar mai ales Isailă au fost oameni vrednici, mari căutători de folclor. Ei au întrebat bătrânii cum o fost când s-a înălţat biserica. Cum s-o adus lemnu’ de la Fâstâci, cum au ajutat oamenii de bunăvoie, cum se slujea la mănăstire în greceşte, de nu înţelegea lumea nimic şi tătî lumea vroie slujbe pi moldovineşti.”

CLOPOTELE LUI MALAXA
“Biserica este în formă de treflă, cu două abside, pe o suprafaţă de circa 160 de metri pătraţi. În 1975, acoperişul bisericii a fost refăcut complet, cu lemn obţinut cu deviz de la inginerul silvic al zonei.” Proiectul a fost executat de Petrică Postelnicu, împreună cu o echipă de 10-15 meşteri din sat. A fost executată în genul mănăstirilor lui Ştefan, cu picturi în stil neobizantin. Uşa de la intrare este cea de la început, groasă, din lemn masiv de stejar, pus pe chingi, treabă serioasă. Bătrânul povesteşte cum în zonă au fost personalităţi de marcă precum istoricul Nicolae Iorga şi Nicolae Malaxa. Arhitectul Ioţu, care era prieten bun cu Iorga, venea alături de acesta la vânătoare în pădurile Dobrovăţului. Pe atunci nu exista decât clopotul din 1932, iar părintele i s-a plâns lui Iorga, pe atunci ministru, care i-a spus la rândul său lui Malaxa: “Domnule Nicolae, uite ce spune părintele!”. Malaxa i-a spus ministrului: “O să vedem! Nu promit nimic!”.
Dar după vreo două luni, s-a trezit părintele cu o invitaţie la Bucureşti, la fabricile lui Malaxa. Ajunge la poartă şi zice: “Îl caut pe domnul director Malaxa”. El se aştepta
să întâlnească un om gătit, aranjat, la frac, cu papion.
“Păi, uitaţi-l!”, i-a spus un om arătându-l pe Malaxa, care era îmbrăcat în halat, uns tot de vaselină şi ulei.
“Industriaşul lucra cot la cot cu inginerii şi muncitorii.
«V-am chemat să-mi spuneţi ce să scriu pe clopote»“, povesteşte bătrânul cântăreţ. Părăsim lăcaşul cu un sentiment de împăcare: am
reuşit, astfel, să dezvăluim lumii o comoară arhitectonică ţănănească, în mod nemeritat nebăgată în seamă.
Sfântul Pantelimon ne veghează de acum paşii prin pădure, schimbându-ne în bine viaţa. O dată cu ea am îmbrăcat şi noi cămaşa din lemn a lui Hristos.